Odată, înainte de a mă împărtăși, sâmbăta, când să fac rugăciuni, au început a veni: prima dată patimi trupești, gânduri, chipuri muierești… Și-am început a le scuipa, dar degeaba; am început să fac metanii, tot degeaba. Până la urmă mă dureau și tâmplele, nu mai puteam. Mă gândeam să-i leg în numele lui Hristos, și-atunci mi-a venit o mustrare prin cuget, în glas…, adică m-am simțit spurcat cu mintea: cum să leg, dacă-s mai rău ca diavolul? Am cerut ajutorul Maicii Domnului: „Mă rog, Maica Domnului, în numele lui Iisus Hristos, Fiul tău, Fiul lui Dumnezeu, ceartă duhurile cele necurate, de la mintea mea, de la inima mea, din tot cuprinsul meu.” Atunci am zis cam vreo șapte sau opt ore rugăciunea. Și imediat, aproape de amiază, am văzut că acoperișul s-a luat, am văzut o pânză albă și-am auzit o voce: „Bun lucru mi-ai cerut, ca să izgonesc duhurile cele necurate de la tine, dar ia seama: prin comportarea ta, duhurile cele necurate vin iar.”
Și atunci s-a stins, iar am văzut acoperișul și, fiindcă eram prea obosit cu mintea, m-am pus cu capul pe pernă și m-a furat somnul rapid și am văzut în casă pe pat sicriul și pe mine lungit în el și un cârd de mâini roată împrejur; tot câte două mâini, se tot apropiau de sicriu. Și apropiindu-se așa, m-a curentat o frică, pentru că erau foarte înfricoșătoare acele mâini. Atunci am strigat: „Maica Domnului, nu mă lăsa!” Și-atunci au fugit toate duhurile.
Cândva, m-am gândit așa: dacă o clipă n-am putut suporta acele mâini înfricoșătoare, ce-am să fac eu în iad, dacă o clipă n-am putut suporta? Și am zis către cineva: dacă un pictor ar picta mâna aceea, când ar termina mâna de pictat, ar cădea jos și ar muri de frică. Dar chipul lor nu l-am văzut. Am văzut în alte dăți, dar atunci nu l-am văzut. Pe urmă, de la ispita asta, vreo câteva luni n-am mai avut niciun fel de ispită. Dar atunci au dat năvală: aduceau și hulă asupra Bisericii, asupra sfinților… Doamne, ferește! Când diavolul dă năvală, este cel mai mare pericol. Și-atunci, ca să putem reuși, trebuie mai mult rugăciune scurtă și deasă, cu multă smerenie, și Duhul Sfânt le va izgoni.
Dar aceste duhuri vin pe măsură ce cineva caută să-și păzească mintea; dacă eu îmi las mintea în împrăștiere, ori îmi fac rugăciunile și mintea mea este cine știe pe unde, nu-mi fac nimic. Numai atunci, când unesc osteneala cu smerenia și-mi adun mintea. Iar atunci când simt că s-a retras diavolul și nu mai am nicio ispită, atunci zicea părintele Cleopa că tebuie să fiu mai atent, că vine fără veste.
Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie și pocăință, Editura Agaton, Făgăraș, 2010