„Și sculându-se de la masă, S-a dezbrăcat de hainele Sale, a luat un ștergar și S-a încins cu el. Apoi a turnat apă și a început să spele picioarele ucenicilor și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins. (…) După ce le-a spălat picioarele, Și-a luat hainele, S-a așezat la masă și le-a zis: Înțelegeți voi ce v-am făcut Eu? Mă numiți Învățătorul și Domnul. Deci, dacă Eu, Învățătorul și Domnul, v-am spălat picioarele și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca și voi să faceți cum am făcut Eu” (Ioan 13, 12-17).
E o icoană a Sfintei Scripturi. În același timp, este cea mai scurtă descriere a modului de a trăi creștinește. Sau o definiție a creștinului – suntem urmașii Marelui Spălător de Picioare apostolești. O icoană care nu ar trebui să lipsească din niciun suflet care se consideră creștin al Bisericii lui Hristos Dumnezeu.
Însuși Mântuitorul ne spune că spălarea picioarelor este o „pildă, ca și voi să faceți cum am făcut Eu”. Ne arată calea spre dragoste, iubire de aproapele și spre smerenia cea mântuitoare. Spălarea picioarelor stă la baza Bisericii ca adunare euharistică, realizând atmosfera de frățietate și spiritul de jertfă.
Citeam pe un perete al unei mănăstiri atonite că „este har să iubești, când nu ești iubit” și gândul m-a dus la un prieten drag, la Sfântul Nectarie. A avut o viață închinată simplității și smereniei. O viață închinată spălării picioarelor semenilor aflați în suferință. O viață care, în contextul actual, pare de necrezut. Noi ne „aricim” la o privire mai insistentă pe stradă și ne simțim încălcat spațiul, când cineva trece la limita proprietăților noastre. Sfântul Nectarie, pe care mulți dintre noi îl avem prieten, trăitor foarte aproape de secolul nostru, a fost mitropolit de Pentapole, în Nordul Africii. Întorcându-se acasă, în Grecia, a fost asimilat cetățenilor fără studii! Din pricina urii semenilor. Dar, el nu a spus nimic. Urma să fie Patriarh al Alexandriei, unul dintre cele cinci scaune istorice ale pentarhiei. A fost înlăturat mișelește. S-a văzut străin în propria țară. Fără a ezita, a luat-o de la capăt.
Sărac, defăimat de ai săi, a stat cu gazdă la o văduvă de la periferia Atenei. Putea oricând să ceară o audiență la arhiepiscop sau la casa regală, dar nu a făcut-o. Și-a trăit sărăcia și foamea cu demnitate. Povestesc ucenicii că mitropolitul Nectarie lucra cu mâinile sale – cosea încălțămite sau copia cărți, manuscrisele valorificându-le.
Însă, bunătatea și lumina sa nu puteau să rămână ascunse. În scurt timp, multe suflete căutătoare de Dumnezeu și-au legat viața de cea a părintelui Nectarie. Prietenii și fii duhovnicești l-au convins să accepte postul de predicator în una dintre eparhiile Greciei. Până astăzi împresionează acele poze în care Sfântul Nectarie se află în mijlocul credincioșilor, înconjurat de dragoste și bucurie.
Poate cinstea și slujirea arhierească i-au fost retrase de către autorități, însă Dumnezeu i-a dat la schimb un alt mare dar – simplitatea sfântă. În taina inimii sale, Sfântul a devenit un mare lucrător al rugăciunii. De aici veneau bunătatea, lumina, răbdarea, cuvântul bun de care s-au bucurat peste 15 ani elevii de la Seminarul atenian Rizareon. Și din acea perioadă ne este relatată o icoană a bunătății Sfântului Nectarie. Director la școlii teologice fiind, a observat că într-o anumită perioadă îngrijitorul sau „omul de serviciu” lipsea de la îndatoririle sale. Interesându-se, a aflat că acesta este bolnav. Cu gândul la familia acestuia, care trăia exclusiv din acei bănuți, directorul și mitropolitul Nectarie se trezea în fiecare dimineață cu mult înaintea elevilor și făcea curățenie în toată școala, ca nu cumva epitropii sau finanțatorii școliii să afle că Luchian, omul de serviciu, lipsește! Nu doar câteva zile, ci două săptămâni! Însănătoșindu-se, îngrijitorul se aștepta să fie dat afară și familia să fie aruncată în stradă. Surpriza a fost alta. Directorul Nectarie l-a asigurat că totul este în regulă și i-a spus să se prezinte la serviciu fără nicio ezitare…
Retrăgându-se în insula Eghina cu o mână de măicuțe, deși aflat la vârstă de bunic, a pus umărul la renașterea unei mănăstiri. Cunoscut, căutat și apreciat pentru viața sa, Părintele Nectarie nu și-a uitat simplitatea. Povestesc până astăzi maicile că, în puținul timp liber, lucra în grădina mănăstirii îmbrăcat într-o haină sărăcăcioasă…
Mângâia, ușura, bucura pe cei care veneau cu credința că Biserica vindecă prin Sfintele Taine și prin mâna slujitorilor săi. Unde se văd cel mai bine smernia și simplitatea sa? Nectarie Mitropolitul, bătrânul din Eghina care a vindecat pe mulți semeni aflați în suferință, a murit de cancer!
Acestea sunt frânturi dintr-o viață închinată simplității și bucuriei. O simplitate ce dezarmează orice suflet încrâncenat. Curg minunile Sfântului până astăzi. Așa se explică numărul covârșitor al pruncilor din ultima vreme, botezați cu numele de Nectarie sau Nectaria. Din acestă simplitate și bunătate, bisericile în care se află moaștele Sfântului sunt pline de tineri care îl cinstesc ca pe un prieten – mai mult decât ca pe un Sfânt al lui Dumnezeu.
Sfântul Nectarie, în puține cuvinte, este o viață care a înțeles că a fi creștin este să fii urmașul Marelui Spălător de picioare!
Nicolae Pintilie
Obștea mănăstirii Suruceni păstrează cu evlavie părticele din moaștele Sfântului Ierarh Nectarie Taumaturgul din Eghina.
