Pricina pentru care n-ai gust de mâncare este îmbuibarea, fiindcă zice Sfântul Nicodim Aghioritul: „Una din pedepsele lui Dumnezeu pentru cel lacom cu pântecele este că pierde gustul mâncării”.
De ce n-are gust de mâncare? Fiindcă a încărcat stomacul peste măsură, a stricat râșnița stomacului, s-a îmbuibat peste măsură.
Oare nu ne stă înainte Împărăția Cerurilor? Nu viața veșnică? Nu bucurie negrăită? Se poate oare să dobândim ceva dintre darurile cele mari și dorite prin lenevire? Nicidecum. Prin urmare, trebuie să ne trezim cu toată sârguința, și trebuie să secerăm nu cele stricăcioase și vremelnice, ci cele nestricăcioase și veșnice, astfel încât să se ajungă să se spună și despre noi: Rodul muncii mâinilor tale vei mânca. Fericit ești; bine îți va fi.
După părerea Sfinților Părinți, postirea și înfrânarea stau în măsură. Toți cei ce vor să ajungă la virtutea desăvârșită trebuie să mănânce hrana trebuincioasă pentru viața trupului și să se înfrâneze de la poftă. Cel slab cu trupul poate fi deopotrivă în virtute cu cei tari și sănătoși dacă va nimici poftele, de care neputința trupului nu are nevoie, fiindcă și Apostolul spune: și grija de trup să nu o faceți spre pofte (Romani 13, 14).
Pentru a o spune dinainte, postitul nu este nici o formă subtilă de sinucidere lentă, adică o autotorturare masochistă, dar nici o măsură cosmetică sau dietetică de îngrijire a corpului, chiar dacă nu poate fi negat faptul că postitul are consecințe pozitive și în această ultimă privință. Câteva texte ne vor pune numaidecât în direcția corectă: „Folosește-te de toate cele trebuincioase trupului cum se cuvine, împotrivindu-i-te [trupului] în toate”.
De ce se luptă permanent în noi binele cu răul?
“Către tine ca la un adevărat izvor de vindecări şi grabnică tămăduitoare şi mult-minunată, Sfântă fecioară Mare Muceniţă Varvara, eu, ticălosul scap şi către Sfântul tău chip cu nevoinţă căzând, mă rog: vezi neputinţa sufletului meu şi pe acesta cu obişnuita învăţătură a milosârdiei tale şi cu bună silinţă vindecă-l degrabă.
Ia aminte la glasul rugăciunii mele, nu trece cu vederea suspinul adus din ticăloasa mea inimă şi ascultă strigarea mea, ca una ce eşti singura mea scăpare, care ai închipuit prin trei ferestre pe Preasfânta cea de o fiinţă şi nedespărţită Treime în baia părintească ce ţi se zidea;
Sfânta şi prealăudata Pururea-Fecioară şi Născătoare de Dumnezeu Măria fiind mai dinainte hotărâtă prin sfatul preştiutor şi mai înainte de veci al lui Dumnezeu, a fost preînchipuită şi mai înainte propovăduită de Duhul Sfânt prin diferite imagini şi cuvinte ale profeţilor, în timpul mai dinainte hotărât a odrăslit din rădăcina lui David, potrivit făgăduinţelor făcute către acesta; căci spune: S-a jurat Domnul lui David adevărul şi nu-l va lepăda: din rodul pântecului tău voi pune pe tronul tău [Ps 131,11; 2 Rg 7,12]; şi iarăşi: Odată m-am jurat întru cel sfânt al meu, că nu voi minţi pe David. Sămânţa lui rămâne în veac şi tronul lui ca soarele înaintea mea şi ca luna făcută pentru veşnicie şi care este martor credincios în cer [Ps 88, 35-36]. Şi Isaia: Toiag va răsări din Iesei şi floare se va înălţa din rădăcina lui [Îs 11,1].
Există prenumele, numele pe care îl primim la botez: este numele prin care Dumnezeu primeşte o persoană care astfel devine a Lui. Numele de botez o leagă pe persoana botezată de Dumnezeu, pentru că, primindu-l, omul acela moare cu Hristos şi învie din nou; de asemenea, numele de botez îl leagă şi de o mulţime de oameni care au primit acelaşi nume, şi, mai înainte, cu cel care a transformat primul un nume păgân într-un nume creştin, primul sfânt care a adus acest nume în Biserică.
Dintru început, după Cădere, omul şi-a dat seama şi a experiat faptul că ceea ce părea a fi un blestem – şi anume hotărârea lui Dumnezeu ca el să să-şi câştige pâinea prin sudoarea frunţii sale, să nască în dureri şi să redescopere raiul prin multe necazuri (Fapte 14: 22) – era în fapt ascunderea iubirii lui Dumnezeu, care ascundere era o cale şi un mijloc pentru cea de-a doua creare a omului, pentru reînnoirea celui ce căzuse care murea pe zi ce trece. Ajungând la o oarecare maturitate, omul a recunoscut în suferinţele sale, în sudoarea muncii sale şi chiar în moartea sa faptul că durerea să conţinea un mod de a fi, o posibilitate vie de a se descoperi în faţa lui Dumnezeu, mărturisindu-I dorinţa sa de îndumnezeire pierdută.
Domnul i-a spus în vedenie Sfântului Ioan Teologul: „Iată, toate le fac noi” (Apocalipsa 21, 5) – și El va face trupuri noi. Trupurile nu vor mai fi ca cele dinainte, ci de un soi cu însușiri necunoscute nouă, fiindcă se spune în Scriptură că vor fi trupuri duhovnicești.
Părinţii noştri vor să fie copiii lor totdeauna mulţumiţi, bucuroşi, recunoscători şi mulţumitori pentru toată osteneala şi jertfa lor. Şi când văd că pruncii lor sunt trişti, nemulţumitori şi supăraţi, atunci le este greu.
Asemenea şi Tatăl nostru cel ceresc: ne-a dat totul, iar noi suntem veşnic mâhniţi de ceva.
Fiecare să fie conştient că dacă lucrează ceva este pentru Dumnezeu şi are plată de la Domnul. Deci nu-l interesează ce face altul. Dacă apare cârteala, lucrul ăla nu mai are valoare duhovnicească.
Să te rogi să-ţi dea Domnul răbdare şi smerita cugetare ca să ai pacea sufletului. Cel mai mare lucru este să ai pacea sufletului, în orice situaţie, orice ţi-ar zice cineva.
Cei ce postesc de nevoie au vreo plată? Dar cei care nu pot posti din cauza bolii, a muncilor grele a lipsei, ce trebuie să facă?
– Cei care postesc de nevoie, dacă vor mulțumi lui Dumnezeu pentru aceasta și nu vor cârti înaintea Lui, vor avea plată pentru răbdarea lor, întrucât este scis: „În lupta aceasta grea aveți nevoie de multă răbdare” (I Timotei 6, 11).
„Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea sunt ieșirile vieții” (Pilde 4, 23). Creștinul care a postit, s-a spovedit și s-a împărtășit cu Sfintele Taine, înnoiește în sine izvoarele harului deschise în el prin Sfântul Botez, care după aceea au fost de atâtea ori înnoroite prin nepăsare și căderi și de atâtea ori au fost curățite prin pocăință. Acum, ele sunt iarăși curățite după ultimele căderi.
Sfântul Mare Mucenic Iacob Persul a fost dregător la curtea regelui perşilor, Isdegherd I (399-420). Creştin de la strămoşi, de neam cinstit şi luminat, el îşi luase soţie creştină şi vieţuia în bogăţie şi în cinste, fiind foarte preţuit de regele perşilor, care l-a rânduit mai-marele palatelor sale. Toate acestea erau şi o mare primejdie pentru sufletul său şi a avut prilejul să vadă singur cât de uşor poate cădea în păcat cel ce se lipeşte prea mult de comorile pământeşti.
Cele opt gânduri din care vine tot ce-i rău și din care omul nostru lăuntric se îmbolnăvește adânc și de moarte sunt următoarele: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de arginți, mânia, întristarea nepotrivită, trândăvirea, slava deșartă, trufia. Tocmai acestea poartă război cu fiecare om.
Și tu, fiule, dacă vrei să birui lăcomia pântecelui, să îndrăgești înfrânarea, să ai frică de Dumnezeu, și vei birui.
Răspunsul la această întrebare este mai presus de măsurile și legile omenești. Smerenia nu este pur și simplu o virtute sau o bunătate, care să aparțină măsurilor și izbânzilor omenești. Este un lucru și un înțeles mai presus de fire, pe care numai luminarea și strălucirea harului dumnezeiesc poate să o descrie.