Înainte să închei, cred de cuviinţă să adaug încă ceva la cele spuse până acum.
Fără îndoială că ceea ce caută monahul este martiriul retragerii. Acesta este ca o “fugă”ce-l duce spre Dumnezeu. În vreme ce noi suntem împreună la această conferinţă monahală unde sunt prezenţi atât monahi athoniţi cât şi din alte mănăstiri, sunt alţii care trăiesc, luptă, flămânzesc, suferă şi priveghează pentru turma Domnului în Biserica luptătoare din lume.
Dacă zelul ar fi fost de folos pentru îndreptarea oamenilor, atunci pentru ce S-a mai îmbrăcat Dumnezeu într-un trup și S-a folosit de blândețe și smerenie ca să întoarcă lumea la Tatăl Său? De ce a mai fost întins pe cruce pentru păcătoși și Și-a mai predat preasfântul Său trup pătimirii pentru lume? A făcut aceasta dintr-un singur motiv: ca să facă cunoscută lumii iubirea Sa, pentru ca iubirea noastră sporită atunci când află aceasta să ne facă robii iubirii Lui.
Trăind doar duhovniceşte, este posibil să uităm, să ignorăm realitatea noastră imediată? Asta nu înseamnă că nu ne iubim semenii?
Perspectiva aceasta, pe care eu am numit-o „reducere la Dumnezeu”, dacă o facem cu conştiinţa că Dumnezeu cuprinde toate şi dacă o facem nu în duh de excludere, ci de sinteză, este posibil să trăim numai duhovniceşte. A trăi numai duhovniceşte cred că înseamnă, în primul rând, a viza numai esenţialul.
Se înșală cel ce crede că-i neîntinat de patimi. Numai sfinții ajung curați, cu harul lui Dumnezeu, prin mare nevoință. Neștiutor și orb, lipsit de lumina ce-o dă traiul duhovnicesc, nu-și cunoaște boala. De voiește însă să viețuiască în Domnul, patimile i se arată sub chip de ispite; căci dracii ne ispitesc cu patimile noastre.
Să nu stai fără lucrare nicio clipă. În fiecare moment să te cercetezi, să te supraveghezi pe tine însuţi, să vezi dacă eşti în regulă. Dacă eşti un monah silitor şi nevoitor, te vei cerceta pe tine însuţi să vezi cum ţi-ai petrecut ziua.
Creștinii rabdă încercările cele nedorite ale vieții în mod liniștit, cu bucurie.
Din pricina firii noastre căzute, când suntem în necaz ne răzvrătim, ne plângem şi ne văităm, iar atunci când suntem bucuroşi, în loc să ne deschidem larg inima, ne deschidem larg gura şi risipim în felul acesta toată puterea pe care această bucurie o cuprinde în sine. Pentru a deveni isihaşti desăvârşiţi trebuie să fim asemeni Maicii Domnului; trebuie să învăţăm să ne lărgim inima, să păstrăm şi să cumpănim toate în inimă şi să tăcem.
Persecuţiile conduse de Imperiul Roman au contribuit în mare măsură la dezvoltarea principiului martiric în monahism. Monahismul răsăritean nu avea alte scopuri decât căutarea, descoperirea, cunoaşterea, iubirea lui Dumnezeu şi comuniunea cu El. Numai în felul acesta poate fi cineva îndreptăţit să dialogheze cu Dumnezeu. În Vechiul Testament Dumnezeu îi cere lui Iov : Încinge-ţi deci coapsele ca un viteaz şi eu te voi întreba şi tu Îmi vei da lămuriri (Iov 38: 3). Un om lipsit de curaj care caută să trăiască în confort nu poate dialoga cu Dumnezeu. În acelaşi duh, Sfântul Atanasie le spunea fecioarelor sale în mod categoric: “Alungaţi teama”pomenind şi de faptul că Biserica încredinţează aceleaşi lupte şi osteneli atât femeilor cât şi bărbaţilor.
În rugăciunea de pocăinţă pentru păcatele noastre noi învăţăm să trăim tragedia întregii omeniri prin noi înşine. Dacă, în virtutea a tot felul de zădărnicii, la tot pasul, eu bolesc cu întreaga fiinţă, dacă pentru toate căderile mele mi se ascunde căderea străveche a protopărintelui nostru, care a rupt întreaga omenire de Dumnezeu şi Tatăl nostru, atunci este normal pentru mine ca în suferinţele mele personale să cunosc fiinţial suferinţele tuturor oamenilor.
Slavă Domnului că ne-a dat pocăinţa, iar prin pocăinţă toţi se vor mântui, fară excepţie. Nu se vor mântui decât numai cei ce nu vor să se pocăiască, şi în aceasta văd deznădejdea lor şi mult plâng, fiindu-mi milă de ei. Ei nu cunosc prin Duhul Sfânt cât de mare e milostivirea lui Dumnezeu. Dar dacă fiecare suflet ar cunoaşte pe Domnul şi ar şti cât de mult ne iubeşte, atunci nimeni n-ar mai deznădăjdui şi nici n-ar mai murmura niciodată.
Temelia duhovnicească pe care şi-a câştigat-o îl va duce în continuare către martiriul propriu-zis; din acest moment începe să se înalţe către Dumnezeu şi să trăiască monahismul pe o “cale evlavioasă”, să ducă o “viaţă filosofică” a participării la viaţa dumnezeiască. Şi dacă acest dor de a-şi exprima dragostea sa pentru Dumnezeu prin suferinţă, îi apare în suflet gata făcut sau înfăşat, totuşi nu va rămâne în acest stadiu ci va creşte neîncetat devenind chiar un “uriaş” ca unul ce trăieşte din viaţa monahală. Ceea ce vreau să spun e că temelia sa creştină, duhovnicească îl va conduce în mod inevitabil la iubirea de suferinţă întru martiriu.
Zis-a Hristos, Domnul nostru: „Aşa este împărăţia lui Dumnezeu: ca un om care aruncă sămânţa în pământ, şi doarme, şi se scoală, noaptea şi ziua, şi sămânţa răsare şi creşte, cum nu ştie el. Pământul rodeşte de la sine: mai întâi pai, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic” (Mc. 4, 26-28). De care împărăţie a lui Dumnezeu vorbeşte aici Domnul Iisus Hristos? De cea despre care a zis: „împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este” (Lc. 17, 21).
O unificare a voinței, ba chiar a tuturor facultăților noastre sufletești izbutește s-o ajungă abia rugăciunea.
Rugăciunea nu judecă, ci se smerește, aducându-ne aminte greșelile noastre, nu ale lumii. Rugăciunea adevărată cere iertarea lumii, nu osândirea ei. Iar asupra smereniei vrăjmașul nu poate nimic.
Primul gând e de la înger, când vrei să faci ceva. Ascultă de primul gând, pentru că îngerul te apără. Al doilea gând poate fi de la diavol, ca să te răzgândești și să nu mai faci fapta cea bună și să nu-ți meargă bine la ceea ce vei face
‒ Părinte, ce să fac ca să nu mă mai chinuie gândul?
Părintele Porfirie avea, pe lângă iubire, şi multă smerenie. Într-o zi mi-a spus:
‒ Am să te bat!
‒ De ce, Părinte?, l-am întrebat.
Am văzut din proprie experienţă că a trebuit să petrec la fel de mult timp învăţând despre pocăinţă, cât am petrecut învăţând ce este fericirea. Am învăţat că bucuria pe care mi-o oferă plăcerile lumii acesteia nu este adevărata fericire. Foarte puţine sunt însă pildele vii ale acestui adevăr în ziua de astăzi. Cum să-i învăţăm pe oameni despre un lucru atât de rar?
Iubirea nu este o iubire de schimb. Dacă eu te iubesc, tu mă iubești. Păcătoșii același lucru îl fac. Pentru a dobândi adevărata iubire, arunci, dai afară „eul” tău. Negi „eul” tău ca prin această negare să dobândești, să simți și să trăiești omul adevărat. Te eliberezi astfel și te echilibrezi.