Din fericire, în rugăciunea noastră nu intervin numai demonii cei vicleni și plini de ură față de om, care vor să-i distrugă roada rugăciunii. Intervin și Sfinții Îngeri, care lucrează îndemnați de iubire și de dorința de a-l ajuta pe nevoitor să aibă o legătură adevărată și deplină cu Domnul. Ne îndeamnă cu bucurie și ne însoțesc la lucrarea rugăciunii, cunoscând bucuriile duhovnicești pe care această le împărtășește.
Sfinții Părinții spun: „Seamănă dragoste, și dragoste vei secera. Seamănă pace, și pace vei culege”. Este cu neputință să dobândim pacea dacă suntem plini de pizmă și răutate. Dacă nu te vei slobozi de aceste însușiri diavolești, atunci cum vei intra în veșnicie?
Dacă ne rugăm din inimă, cu toată atenţia, ziua va fi imprimată de rugăciunea noastră şi tot ceea ce se întâmplă va îmbrăca un caracter diferit. Binecuvântarea pe care am cerut-o de la Preaînaltul Dumnezeu va face să se nască o pace în sufletul nostru ce va avea un efect minunat asupra felului în care vedem şi înţelegem lumea. Omul de rugăciune priveşte mediul înconjurător într-o altă lumină. Calitatea intrinsecă a vieţii sporeşte.
„Invăţaţi-vă de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29).
Înainte de a pune întrebarea concretă a modului „cum” anume ţinem postul, trebuie să fi dat un răspuns la întrebarea „pentru ce” anume facem asta? Care e motivul său? Pentru Părinţii pustiei, acest lucru era atât de la sine înţeles, încât nici nu-şi mai puneau această întrebare în mod explicit. Într-un scurt text citat deja anterior, avva Evagrie atinge limpede această temă:
De se va întâmpla între tine şi altul cuvânt de scârbă şi va tăgădui cuvântul, nu-l aţâţa pe el, zicând că ai spus! Că se întoarce şi zice: „Aşa am zis! Şi ce?” şi se face mare ceartă. Ci lasă cuvântul şi se face mare pace; că pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea. (Sfântul Ioan Scărarul despre mânie – Filocalia nr. 9).
Sunt trei virtuţi care aduc totdeauna lumina minţii:
– A nu vedea răul la nici un om,
– A face bine celor ce-ţi fac rău,
– A răbda fără tulburare cele ce ţi se întâmplă.
Când ne rugăm, trebuie să ne lăsăm cu totul în voia lui Dumnezeu.
Oricât de multe făgăduinţe îi sunt făcute rugăciunii creştine: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide (Matei 7, 7), totuşi nu trebuie niciodată să gândim că, dacă cerem ceva de la Domnul, neapărat trebuie să şi dobândim.
În ceasul în care vei fi în iad, în ceasul în care te vei târî pe duşumele ude şi în urlete şi ţi se vor sfâşia în două măruntaiele, în ceasul acela ţi Se va descoperi. Vei simţi o îmbrăţişare nevăzută adormindu-ţi neliniştea şi spaima. Atunci când toate cârjele egoului ţi se vor frânge precum ramurile uscate în luna lui Faur. Împotrivirea va ceda şi trupul împreună cu sufletul, pentru prima dată, se vor lăsa în braţele Sale.
Aceasta este izbânda vrăjmaşului. Casa, îmbrăcămintea, mâncarea şi multe alte lucruri sunt absolut necesare pentru buna vieţuire a omului. Deci trebuie să ne îngrijim pentru dobândirea lor. Aceasta nu este păcat. Aşa a voit Dumnezeu să rânduiască viaţa noastră. Diavolul, lucrătorul tuturor răutăţilor însă se osteneşte neîncetat să preschimbe orice bine în rău şi distruge grija binecuvântată, măsurată şi sănătoasă, într-una iraţională, continuă şi obsesivă, care întunecă mintea şi strâmtorează inima.
– Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine. Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creaţii a lui Dumnezeu si care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricoşându-se îngerii si toate puterile cereşti, este întruparea Mântuitorului. Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiţi ce pogorământ, dincolo de orice putere de înţelegere, a făcut, pentru a lua chip de om.
Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu.
Dacă ar fi să analizăm conţinutul unui suflet doritor de linişte (heisychia), cu siguranţă ca am găsi în el mai mulţi factori care completează, influenţează şi formează chemarea către viaţa monahală. Să menţionăm doar câţiva: 1) Pocăinţa, un dor mistuitor sau o nevoie a sufletului un simţ al naivităţii, al caracterului iluzoriu şi întunecat al obiectelor şi fenomenelor, mai exact al lucrurilor după care tânjim, al întregii noastre lumi care nu este altceva decât o imagine sau o amintire a alteia – pământul vieţii adevărate.
„(…) Să știm că Domnul sau nu va lăsa să fim încercați mai mult decât putem suporta (I Corinteni 10, 13).
Am să vă dau un exemplu. L-am mai amintit și altă dată. Era un monah tânăr în Sfântul Munte – din păcate acum nu mai este în viață. Atunci era tânăr, ca noi toți de altfel. El avea o problemă: dormea foarte mult în biserică. Dormea foarte, foarte mult, într-o măsură inimaginabilă. Avea o stare mare de somnolență, poate că și din pricini biologice, cine știe. Săracul se lupta să nu doarmă, însă dormea.
Atenție la duhul întristării, căci aceasta dă naștere la toate relele: „În mod aparte, pentru a păstra pacea sufleteasca trebuie evitată acedia și să te străduiești a avea un duh vesel și nu trist. Trebuie să încerci să ieși din această stare cât mai iute cu putință. Atenție la duhul întristării, căci aceasta dă naștere la toate relele.
Domnul ne-a spus că prin postire şi rugăciune iese tot neamul de demoni. Sfântul Duh nu se sălăşluieşte în stomacul plin, nu-l umbreşte pe acesta. Orice creştin care doreşte să vieţuiască creştineşte, trebuie să pună drept temelie postirea, rugăciunea şi trezvia, şi atunci ajunge la marea măsură a virtuţii.