Rosteşte cuvintele acestea atât la singular cât şi la plural. Strigă ca orbul Bartimeu: Doamne, miluieşte-mă! Dar strigă şi ca cei zece leproşi: Doamne, miluieşte-ne! Roagă-te pentru tine, roagă-te şi pentru toţi oamenii.
O mare putere ni s-a dat ca să străbatem calea plină de osteneală fără poticnire, neprimejduiţi de deznădejde ori de moleşeală. Şi, călcând peste curse, să biruim duhurile nevăzute care ne războiesc. Şi să ajungem teferi la capătul doririi, adică la unirea cu Dumnezeu. E darul harului primit în Sfintele Taine – între care mari sunt Botezul şi Cuminecarea.
Când vezi cum un bețiv devine postitor sau un obraznic psalmodiază cântări sfinte, să te minunezi de îndelunga răbdare a Domnului, să preamărești pocăința și să rostești împreună cu psalmistul: „Această schimbare e a dreptei Celui-Preaînalt” (Psalmi 76, 11). Adică, această minunată schimbare a fost făcută de mâna dreaptă a lui Dumnezeu, de intervenția puternică și lucrarea Sa.
La început, omul pe toate le trăieşte şi le înfăptuieşte în afara inimii; nutreşte gânduri de mândrie şi ia seama la lucruri deşarte, vieţuind, de fapt, în înşelare. Inima îi este întunecată şi lipsită de înţelegere şi, în starea sa căzută, alege să se închine şi să slujească „făpturii, în locul Făcătorului” (Rom 1, 25).
Preotul trebuie să se roage pentru toţi. Rugăciunea mea este de mijlocire. De aceea îmi daţi pomelnice şi eu mă rog pentru dumneavoastră. Dar să ştiţi că dacă nu vă rugaţi cu mine, degeaba! Pentru că preotul nu este „mama Omida”, care spune nu ştiu ce chestii acolo, în timp ce tu poţi să o iei razna! Rugăciunea mea să fie împreună cu a voastră, şi atunci Dumnezeu face minunea.
Adevărul nu stă în fețe, înfățișări și cuvinte, nici nu se odihnește Dumnezeu în acestea, ci în inimi înfrânte, în duh de smerenie și în suflete luminate de cunoștința lui Dumnezeu.
Ascultarea curat sufletească o fac numai oamenii extraordinari și în împrejurări excepționale. Viețile Sfinților ne arată că acești oameni s-au născut cu o inimă atât de curată și cu o minte atât de nepătimașă, încât ei erau conduși de Duhul Sfânt așa cum e condusă o corabie cu pânze de un vânt pricinic. Ei erau sensibili la cea mai mică adiere a Sfântului Duh și executau întocmai cele ce primeau în momentele lor de inspirație divină.
Un preot zicea că s-ar bucura să aibă o casă de sticlă, să vadă toată lumea ce face el. Un cuvânt îndrăzneț, un cuvânt frumos. Da, să te poți prezenta oriunde și oricând cu ceea ce ești, cu interiorul tău și cu exteriorul tău, pentru că viața din exterior este o proiectare a vieții din interior.
De fiecare dată când săvârşim Dumnezeiasca Liturghie şi la fiecare sfânta slujbă, ne rugăm lui Dumnezeu, fie adresându-ne Dumnezeului Treimic – Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh – fie Dumnezeu-Omului Hristos, dar cerem şi rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu Maria, Preasfânta noastră. Facem asta, pentru că Maica Domnului a jucat un rol însemnat în întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu şi în mântuirea noastră. Dumnezeul „fără de sălăş” a dobândit „sălaş”, adică a intrat în lume prin Preasfânta noastră, Maica Domnului.
Printre multiplele manifestări ale răului, se pot discerne trei aspecte simptomatice: parazitismul, impostura şi parodia. Cel rău trăieşte ca parazit pe făptura creată de Dumnezeu, formând o excrescenţă monstruoasă, o floare demonică. Ca impostor, râvneşte la atributele dumnezeieşti, pune în locul asemănării egalitatea: „Veţi fi ca Dumnezeu”, egali cu El. In fine, falsificator pizmaş, îl parodiază pe Creator şi îşi construieşte propria împărăţie fără de Dumnezeu, o imitaţie pe dos.
Iubiți credincioși, de curând vi s-a vorbit despre minunea înmulțirii pâinilor în pustie. De îndată ce oamenii au mâncat și s-au săturat și au adunat coșurile cu fărâmituri ca probă materială a minuni care se săvârșise, Mântuitorul Hristos le-a poruncit ucenicilor: Voi intrați în corabie și mergeți în partea cealaltă a mării, până ce Eu mai rămân cu mulțimile și le voi da drumul să plece acasă.
Niciodată să nu deznădăjduiţi, pentru că în cea mai grea împrejurare Dumnezeu te scapă. Aş putea să vă spun sute de cazuri din viaţa mea personală, când în momentul în care tot orizontul părea închis, când nimic nu se mai deschidea pentru mine, în clipa aceea Dumnezeu deschidea o poartă. De zeci de ori în viaţa mea, în special în închisoare, Dumnezeu m-a scos din păcat şi din lumea aceasta.
– Aş vrea să vă întreb ceva, spuse Athanasie. Cu adevărat, lucrarea părintelui duhovnicesc este foarte mare. El tămăduieşte boala duhovnicească a omului, care ţine mai ales de întunecarea minţii. Energiile sufletului lucrează în chip potrivnic firii lor, apar gândurile, raţiunea este divinizată, iar omul suferă de teamă, nesiguranţă, confuzie etc. Nu credeţi totuşi că există primejdia ca „pacientul” să-şi socotească duhovnicul un idol? Nu este oare cu putinţă să-şi idolatrizeze părintele duhovnicesc, iar aceasta, într-o anume măsură, să submineze iubirea sa pentru Hristos?
Când ești într‑o țară străină, cum păstrezi legătura cu familia ta, cu copiii tăi? Cum păstrează legătura un om cu copiii lui, cu nevasta lui, cu părinții lui? Prin dor. Moare de dorul lor. Așa este? Prin dor. Moare de dorul țării lui, moare de dorul pruncilor lui, moare de dorul nevestei lui, moare de dorul părinților lui.
„Dacă vrăjmașul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci, făcând aceasta, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui!” (Romani 12, 20). Este ca și cum te-ai răzbuna pe el. Deci, prin iubire, prin lipsă de răutate, prin bunătate, creștinul se va răzbuna cel mai bine.
„Versetul acesta (Romani 12, 20) – învață Sfântul Ioan Gură de Aur – a dat multora pretextul să-l judece pe Apostolul Pavel.
Eu tuturor le spun: „Vorbeşte cu Hristos!” Ce să vorbeşti? Despre toate: că la facultate ai un profesor așa și așa, că ţi-e foame… Dacă vorbești cu Iisus Hristos, diavolul nu găsește o portiță deschisă în mintea ta ca să-ți aducă ce ai văzut pe stradă. Pentru că mereu spui: „Doamne, uite că sunt obosit, trebuie să mă culc puțin. Am să încerc să citesc puțin și mă culc.”