În acest moment vorbim despre cei care se mărturisesc. Nu este corect să se mulţumească cineva cu o spovedanie formală. De regulă, cel care se mărturiseşte obişnuieşte să atingă lucrurile în punctul în care stă bine şi să plece cu satisfacţia că s-a spovedit. In realitate, rădăcinile, umflăturile păcatului rămân.
Omul care se mişcă departe de ceilalţi oameni, până la un punct are dreptate să se baricadeze, are dreptate să se retragă în sine. Însă, această izolare, această retragere în sine, această însingurare depăşeşte unele limite şi este, de-acum, o stare bolnăvicioasă. Nu este cazul monahului care lasă lumea şi toate ale ei, care poate rămâne şi cincizeci de ani complet singur.
Astăzi este cea de-a doua duminică din Postul Mare, închinata Sfântului Grigorie Palama, şi, aşa cum am spus, este socotită oarecum şi a doua duminică a Ortodoxiei. Sfântul Grigorie are o mare legătură cu rugăciunea minţii şi cu întreg conţinutul acestei rugăciuni şi a fost un luptător în prima linie în toate disputele iscate. De aceea socotesc că este folositor să ne aplecăm asupra învăţăturii lui, care are directă legătura cu tema noastră.
Pe acest drum nu păşeşte cineva care nu se luptă în fiecare zi, de o manieră concretă, să facă voia lui Dumnezeu şi să păzească poruncile lui Hristos. Ai căzut, ai încălcat legea lui Dumnezeu, nu ai păzit poruncile? Să te pocăieşti îndată, să ai străpungere de inimă, să-L rogi degrabă pe Hristos să te ierte şi să-ţi continui lupta.
Ceva ce nu se poate numi creştinism
Facem, după cum ştiţi, o încercare de a pătrundem mai adânc în om şi de a putea, astfel, să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, prin urmare, să luăm o poziţie mai adevărată faţă de Dumnezeu, încât Dumnezeu să poată, dacă noi avem poziţia potrivită, să ne dăruiască harul Său, să ne binecuvânteze.
Sunt foarte mulţi oameni, din câte ştiu eu, care cred în Dumnezeu, care merg la biserică, se împărtăşesc, se spovedesc şi care, deşi aud şi citesc Evanghelia, deşi citesc textele patristice şi vieţile Sfinţilor, deşi vor să sporească în viaţa duhovnicească, deși vor să încerce şi ei ceva, în cele din urmă… nu izbutesc nimic.
Tipul de om care ne preocupă este tipul care caută izolarea, care vrea să stea departe de ceilalţi, să scape de ceilalţi.
Este un tip care se mişcă în negare. Celelalte două tipuri, ar spune cineva, se mişcă şi în afirmare. Acesta din urmă, însă, se mişcă în negare.
Foarte săracă este râvna noastră
Poate este potrivit să vorbim acum despre ceva care a venit, ca să spun aşa, ca un gând bun, tocmai acum, când se citea pericopa evanghelică, şi în primul rând mai înainte, cea apostolică, care este din Epistola către Evrei. Şi mulţi nu am înţeles nimic din ea, întrucât este foarte grea această epistolă. Evangheliile relatează, să spunem aşa, diferite cazuri, aşa cum este aici vindecarea acestui gângav, şi din acest motiv sunt de regulă mai lesne de înţeles. Epistolele, însă, unele dintre ele în mod special, sunt mai grele. Nu ajunge să luăm seama la ele. Trebuie să avem şi o interpretare ca să înţelegem conţinutul, care de fiecare dată este de o mare adâncime.
Am primit următoarea întrebare: „Dacă vedem oameni că suferă sau au nevoie de ajutor şi mila mişcă inima noastră pentru a-i ajuta, este adevărată dragostea pe care o simţim?”
Poate să fie, poate să nu fie. Una nu exclude pe cealaltă. Totuşi, întrebarea este importantă. E adevărat că de multe ori ajutăm pe oameni deoarece ne întristăm, ne emoţionăm. Cu alte cuvinte, în astfel de situaţii, ne ajutăm pe noi înşine. Nu ştiu dacă aţi observat acest lucru: sunt situaţii în care rămânem impasibili şi deoarece rămânem impasibili, nu înţelegem că trebuie să ajutăm.
Am un of continuu, când constat mai mult sau mai puţin că ne scapă duhul cel adevărat – duhul lui Hristos, duhul Bisericii, duhul sfinţilor. E un lucru care se întâmplă în general, pentru că omul este neputincios. Dar nu este vorba numai despre neputinţă, este şi o erminie greşită. Şi omul nu interpretează greşit un lucru din neputinţă. În general omul este neputincios, este păcătos şi întotdeauna există pericolul de a se pierde, de a se delăsa.
Mă încredințez în fiecare zi că oamenii sunt foarte îndurerați, sunt tare chinuiți. Pe de altă parte însă, nimic nu poate să-mi scoată din suflet credința că Dumnezeu le știe pe toate, le cunoaște pe toate și prin urmare, putem să ne încredințăm Lui, ca să credem și să ne odihnim, chiar dacă vedem înaintea noastră cel mai rău lucru.
Există primejdia ca rugăciunea, cercetarea cărţilor şi chiar Sfânta Împărtăşanie să acopere starea ta păcătoasă, să o cocoloşească şi să nu te simţi împăcat cu Dumnezeu. Există această primejdie, dar nu pentru că rugăciunea sau Sfânta Împărtăşanie ar avea acest scop, ci pentru că tu le determini, abordezi greşit starea ta. În situaţia aceasta, cum putem să vorbim despre viaţă duhovnicească? Cum va înainta omul duhovniceşte dacă neglijează mizeria dinlăuntrul lui, mică sau mare?
Cum este posibil ca într-un astfel de suflet (care se izolează) să vină harul lui Dumnezeu, când trăieşte într-un mod atât de bolnăvicios? Cum este posibil ca un astfel de suflet să fie vizitat de har, ca într-un astfel de suflet să vină lumina lui Hristos? Nu este cu putinţă! O viaţă întreagă religios, o viaţă întreagă nevoitor, este posibil ca adâncul fiinţei lui să fie neprelucrat şi bolnav, iar harul lui Dumnezeu să nu-l fi vizitat deloc!
Cred că ceea ce trebuie să avem în vedere, împreună cu pocăința, este tocmai cuvântul „pregătiți”. Expresia „drepte faceți cărările Domnului” îndeamnă la a fi drepți, să fim sinceri înaintea lui Dumnezeu. El vrea să intre înlăuntrul nostru. Prin urmare, nu vom găti alte drumuri, alte cărări, ci sufletul nostru. Înlăuntrul lui toate să devină netede. Nu înseamnă nimic altceva decât sinceritate, să devenim sinceri cu Dumnezeu.
Omul poate deveni al lui Dumnezeu şi astfel să devină om firesc şi să se bucure, să fie fericit, liber şi să dobândească tot ceea ce caută oamenii în lume şi nu găsesc nicăieri, atunci când va iubi pe Hristos. Numai atunci. Luaţi aminte, însă, că este lucru rar să găseşti un om care să-L iubească pe Hristos. Să nu vi se pară ciudat ce vă spun. Toţi Îl iubim pe Hristos, dar interesat.
Mă obsedează faptul că multă lume este îndurerată, că oamenii au necazuri, dureri probleme, strâmtorări. Omul are necazuri și de la cei din jurul lui, și de la întâmplări ale vieții, dar și de la sine însuși. Unii se luptă cu bolile, iar unii cu diavolul față către față. Există multă suferință, multă durere!
Desigur, dacă apostolul Pavel nu l-ar fi înviat pe copil n-ar fi fost un eşec al lui. El l-a înviat pe tânăr, apostolul Petru a înviat-o pe Tavita şi alţi apostoli au înviat morţi. Dar, aşa cum Hristos, Domnul şi învăţătorul lor, Dumnezeul lor şi Dumnezeul nostru, n-a înviat pe toţi cei care au murit în perioada lui şi nu i-a vindecat pe toţi cei bolnavi din acea vreme, la fel şi apostolii şi ceilalţi sfinţi.