Vă rog să nu vă întristaţi, să nu vă neliniştiţi, să nu vă lăsaţi influenţaţi de situaţia care domină în lume. Aşa cum se spune în întrebare, într-adevăr, pe omul care trăieşte în lume „viaţa însăşi îl determină la a se risipi în faptă, în cuvânt şi în minte, aşa încât nu poate să păzească toate poruncile lui Dumnezeu.”
Să spunem că cineva este egoist, foarte egoist. Este atât de egoist, încât crede că de faptul acesta atârnă toată existenţa lui.
Cine nu vrea, nu se vindecă. Cine vrea, este vindecat de Harul lui Dumnezeu. În cele din urmă înțelegem cine este de vină, înțelegem ce se întâmplă înlăuntrul nostru și ne lăsăm convinși să se vindecăm.
Să vedem altă întrebare: „Când există o uscăciune a inimii şi o lipsă de dispoziţie pentru rugăciune, trebuie să ne rugăm împotriva voinţei noastre, fie şi formal, sau să aşteptăm până când vine starea necesară, străpungerea inimii? Şi ce se întâmplă dacă aceasta întârzie să vină?“
Pentru ca să asculte omul de Dumnezeu fără rătăcire, ca să urmeze lui Hristos corect în ceea ce priveşte ascultarea, are nevoie de îndrumător. Nu ca să slujească pe acela, nu. Îndrumătorul nerătăcit, îndrumătorul care într-un anume fel este trimis de Dumnezeu, nu se interesează de sine, chiar dacă uneori pare aşa.
Nu am nici cea mai mică îndoială că pe toate acestea le îngăduie Dumnezeu. După cum îngăduie bolile, aşa le îngăduie şi pe acestea. Omul contemporan, prin viaţa pe care o duce, creează contextul favorabil. Dumnezeu, însă, le îngăduie pe toate acestea pentru mântuirea noastră.
Foarte mulţi oameni din societatea contemporană sunt închişi în ei înşişi. Foarte mulţi oameni din societatea contemporană, din lumea contemporană, care trăiesc în oraşe mari sau mici, şi care se distrează tot timpul împreună, se duc şi vin tot timpul împreună, tot timpul stau de vorbă, se tem continuu ca nu cumva să se afle singuri în vreo pustietate şi să facă, astfel, rău societăţii. Foarte mulţi dintre aceştia sunt de fapt singuri, sunt închişi în ei înşişi, deşi par a fi continuu lângă ceilalţi, şi lipsiţi de iubirea adevărată. Iubirea deschide poarta spre celălalt, spre semenul nostru, într-o dăruire reciprocă.
Vă rog să nu vă întristaţi, să nu vă neliniştiţi, să nu vă lăsaţi influenţaţi de situaţia care domină în lume. Aşa cum se spune în întrebare, într-adevăr, pe omul care trăieşte în lume „viaţa însăşi îl determină la a se risipi în faptă, în cuvânt şi în minte, aşa încât nu poate să păzească toate poruncile lui Dumnezeu.”
Şi pentru că într-un anumit fel spovedania de obşte [la mănăstire se obişnuieşte spovedania obştii înainte de fiecare mare sărbătoare şi în mod special înainte de Înălţarea Domnului – n.n.] de acum poate să fie şi ultima – pentru că nu ştim cât timp mai avem, toate sunt în mâinile Domnului – motiv pentru care trebuie să ne simţim acum, cât suntem împreună, ca şi când aceasta ar fi prima noastră spovedanie – de fapt, aşa ar trebui să ne simţim de fiecare dată, altfel nu cred că are aceeaşi valoare – dar în acelaşi timp, însă, şi ultima spovedanie din viaţa noastră.
Să vedem altă întrebare: „Când există o uscăciune a inimii şi o lipsă de dispoziţie pentru rugăciune, trebuie să ne rugăm împotriva voinţei noastre, fie şi formal, sau să aşteptăm până când vine starea necesară, străpungerea inimii? Şi ce se întâmplă dacă aceasta întârzie să vină?“
Fraţilor! Să nu mai aveţi astfel de întrebări. Aici, desigur, puteţi să întrebaţi orice. Dar nu vă lăsaţi încurcaţi în asemenea întrebări. Dacă nu vrei, nu vrei! Dar, din moment ce ai hotărât să devii omul lui Dumnezeu, s-a terminat!
Adeseori felul în care reacționezi atunci când treci printr-o supărare, printr-o durere, printr-o rănire, seamănă cu următorul lucru: e ca și când ei ți‑au dat un cuțit, iar tu începi să-l răsucești în propria rană.
În acest moment vorbim despre cei care se mărturisesc. Nu este corect să se mulţumească cineva cu o spovedanie formală. De regulă, cel care se mărturiseşte obişnuieşte să atingă lucrurile în punctul în care stă bine şi să plece cu satisfacţia că s-a spovedit. In realitate, rădăcinile, umflăturile păcatului rămân.
Omul care se mişcă departe de ceilalţi oameni, până la un punct are dreptate să se baricadeze, are dreptate să se retragă în sine. Însă, această izolare, această retragere în sine, această însingurare depăşeşte unele limite şi este, de-acum, o stare bolnăvicioasă. Nu este cazul monahului care lasă lumea şi toate ale ei, care poate rămâne şi cincizeci de ani complet singur.
Astăzi este cea de-a doua duminică din Postul Mare, închinata Sfântului Grigorie Palama, şi, aşa cum am spus, este socotită oarecum şi a doua duminică a Ortodoxiei. Sfântul Grigorie are o mare legătură cu rugăciunea minţii şi cu întreg conţinutul acestei rugăciuni şi a fost un luptător în prima linie în toate disputele iscate. De aceea socotesc că este folositor să ne aplecăm asupra învăţăturii lui, care are directă legătura cu tema noastră.
Pe acest drum nu păşeşte cineva care nu se luptă în fiecare zi, de o manieră concretă, să facă voia lui Dumnezeu şi să păzească poruncile lui Hristos. Ai căzut, ai încălcat legea lui Dumnezeu, nu ai păzit poruncile? Să te pocăieşti îndată, să ai străpungere de inimă, să-L rogi degrabă pe Hristos să te ierte şi să-ţi continui lupta.