Există primejdia ca rugăciunea, cercetarea cărţilor şi chiar Sfânta Împărtăşanie să acopere starea ta păcătoasă, să o cocoloşească şi să nu te simţi împăcat cu Dumnezeu. Există această primejdie, dar nu pentru că rugăciunea sau Sfânta Împărtăşanie ar avea acest scop, ci pentru că tu le determini, abordezi greşit starea ta. În situaţia aceasta, cum putem să vorbim despre viaţă duhovnicească? Cum va înainta omul duhovniceşte dacă neglijează mizeria dinlăuntrul lui, mică sau mare?
“Noi, bunii creştini, aşa cum ne considerăm, care cercetăm cărţile sfinte, mergem la Biserică, ne şi rugăm suntem în primejdie să suferim o pagubă ireparabilă dacă socotim că mergem bine. Într-o zi, Dumnezeu se va lepăda de noi. Ceea ce trebuie să avem cu deosebire în vedere, ca să evităm această primejdie, este pocăinţa. Să avem dispoziţia să acceptăm pocăinţa pe care ne-o dă Dumnezeu. Dacă El vizitează sufletul nostru, primul lucru pe care ni-l dăruieşte este pocăinţa.
Când omul pătimeşte, când este constrâns se îndreaptă spre Dumnezeu. Se apropie de Dumnezeu, prin mijlocirea preoţilor cu un duh impertinent. În acest fel Dumnezeu este inabordabil.
Trebuie să te smereşti, omule, să-ţi zdrobeşti inima, să simţi înlăuntrul tău prăbuşindu-se zidirea deasupra căreia te înalţi egoist! Să te arunci la pământ, să devii nimic, să-ţi rămână nădejdea doar în milostivul Dumnezeu! Numai astfel, Domnul te va primi, te va asculta, se va milostivi, te va milui şi-ţi va da binecuvântarea Sa, harul Său. Numai astfel vei deveni un om fericit.
Nu trebuie doar să facem ceva bun, trebuie să facem şi bine. Nu este suficient doar să meargă creştinul la Biserică, ci este necesar să meargă pregătit şi cu bună cuviinţă.
Şi lucrul cel mai sfânt să-l facă cineva, dacă nu-l face bine, nu numai că nu-i foloseşte, dar îl şi vatămă. Această regulă este valabilă şi pentru apropierea omului faţă de Dumnezeu prin mijlocirea preotului la care vine să-şi mărturisească păcatele. Omul vine să se mărturisească, dar trebuie să se pregătească bine.
Ceva ce nu se poate numi creştinism
Facem, după cum ştiţi, o încercare de a pătrundem mai adânc în om şi de a putea, astfel, să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, prin urmare, să luăm o poziţie mai adevărată faţă de Dumnezeu, încât Dumnezeu să poată, dacă noi avem poziţia potrivită, să ne dăruiască harul Său, să ne binecuvânteze.
Dacă omul nu se smereşte, drumul nu se deschide. Dar cum se va smeri, dacă nu-şi cunoaşte sinele, dacă nu se apleacă, cu luminarea şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu sinceritate, să-şi vadă sinele faţă către faţă şi să conştientizeze situaţia lui? Dacă nu se apleacă să-şi vadă sinele, cum îl va cunoaşte? Şi, dacă nu-l cunoaşte, cum se va smeri? Smerenia nu este doar un gând sau o simplă dispoziţie.
Dacă vom muri complexaţi, vom rămâne pentru totdeauna aşa?
Este foarte interesantă această întrebare! Dar numai Dumnezeu ştie aceasta. În niciun caz, dacă Dumnezeu ne va mântui, nu ne va lăsa complexaţi. In niciun caz! Ce fel de mântuire ar fi aceasta, să fii complexat şi în viaţa de dincolo? Trebuie să spunem că moartea, pe de-o parte, este şi un fel de recreare. Desigur, doar Dumnezeu ştie; noi nu ştim. Ceea ce ştim este că la botez are loc o recreare. Un adult de 20-30 de ani, oricâte păcate a făcut, chiar cele mai rele, dacă este nebotezat şi se botează, devine un om nou moral, duhovniceşte, nu trupeşte. Prin moarte este posibil să aibă loc un fel de recreare a noastră. Doar Dumnezeu ştie!
Starea patologică are o mare forță și de aceea oamenii sunt chinuiți. Oamenii bolnavi se chinuiesc. După părerea mea răul acesta nu este nevindecabil. Deși pare așa, nu este. Cineva ar putea să conștientizeze foarte bine împotrivirea și să spună: ,,A! Deci așa stau lucrurile?” și să nu-i dea importanță. Cum au făcut nemții. N-au mers de-a dreptul în Franța. Dacă ar fi mers de-a dreptul, ar fi murit mulți. Au cucerit Belgia și de acolo au mers în Franța.
Aduceţi-vă aminte de cele pe care le discutam mai demult despre ţăranul care vrea să cureţe ogorul său de buruieni, de ierburi si de bălării si care îl ară uscat, nu umed.
Trebuie să fie uscat, foarte uscat. Grea muncă, foarte grea, dar o face. Întoarce astfel pământul, şi încă o dată vara, iar razele puternice ale soarelui ard si rădăcinile buruienilor si tot. Acest sărman ţăran, care nu ştie în rest prea multe, ştie cu toate acestea ce trebuie să facă cu ogorul său. Un altul care nu cunoaşte aceste lucruri s-ar duce la el şi, văzând ce face, i-ar spune „Ai înnebunit? Ce faci?”.
“În scrierile Sfinţilor Părinţi întâlnim deseori acest îndemn: să pui început, sau pun început, sau am pus început, sau voi pune început. Întâlnim acest îndemn la Sfinţii Părinţi, dar îl întâlnim şi în zilele noastre. Mi-e teamă, însă, că nu ştim exact ce înseamnă acest îndemn şi ce vrea să spună cineva atunci când îl foloseşte. Nu înseamnă nimic dacă doar rosteşte cineva un îndemn al Părinţilor sau al unor oameni sfinţi din zilele noastre. Problemele trebuie cunoscute de om, pe cât este cu putinţă, în profunzime şi abia apoi să se familiarizeze cu ele, să le asimileze, să le trăiască. Fără aceasta, cunoaşterea nu foloseşte la nimic.
A murit pentru noi
Hristos n-a murit pentru că Pilat n-a judecat cu dreptate sau pentru că Iuda L-a trădat sau pentru că a căzut în mâinile oamenilor răi. Nu a murit din aceste pricini. Hristos putea să nu vină din cer, şi nu I s-ar fi întâmplat acestea, sau, dacă a venit, ar fi putut cu o privire să-i piardă pe toţi. Iisus a murit pentru că trebuia să moară şi greşim când ne ocupăm de celelalte cauze şi nu luăm seama la aceasta. Cu siguranţă, Pilat are o răspundere pentru ceea ce a făcut, dar Hristos nu a murit pentru că acela sau alţii au fost răi, ci pentru că trebuia să moară.
“Iubiţii mei, nu ştiu ce v-aţi fi aşteptat să auziţi în acest ceas, ce ar fi mai bine să spunem. Doar Dumnezeu ştie. Dar pentru că, prin slujba de după amiază a Ceasului al IX-lea, se încheie sărbătoarea Sfântului Lazăr şi, odată cu Vecernia, începe Sărbătoarea Floriilor, iar de mâine după amiază intrăm în Săptămâna Mare, poate că ar fi bine să începem cu ceea urmează. Sunt lucruri potrivite nouă, celor atât de preocupaţi, de grăbiţi spre multe, este prilej să trăim şi sărbătorim aşa cum se cade Săptămâna Mare.
Foarte săracă este râvna noastră
Poate este potrivit să vorbim acum despre ceva care a venit, ca să spun aşa, ca un gând bun, tocmai acum, când se citea pericopa evanghelică, şi în primul rând mai înainte, cea apostolică, care este din Epistola către Evrei. Şi mulţi nu am înţeles nimic din ea, întrucât este foarte grea această epistolă. Evangheliile relatează, să spunem aşa, diferite cazuri, aşa cum este aici vindecarea acestui gângav, şi din acest motiv sunt de regulă mai lesne de înţeles. Epistolele, însă, unele dintre ele în mod special, sunt mai grele. Nu ajunge să luăm seama la ele. Trebuie să avem şi o interpretare ca să înţelegem conţinutul, care de fiecare dată este de o mare adâncime.
“Se spun, se scriu multe, dar mă tem că vremurile noastre sunt mai rele decât alte vremuri. Se poate să nu fie acum vremurile în care să fim chinuiţi, să fim martirizaţi. Poate că nu sunt vremuri în care să apară alte greutăţi. Există o asemenea confuzie şi o asemenea harababură, încât este foarte greu să fie cineva astăzi creştin. Nu este doar indiferenta lumii, răutatea lumii, cei de altă credinţă sau diversele mişcări religioase. Ca şi în toate celelalte situaţii, şi aici, răul cel mai mare vine dinlăuntrul şi nu din afara noastră. Pe vrăjmaşul care vine din afară îl vezi, îl înţelegi şi te aperi, dar în faţa celui care vine cu viclenie ce vei face?
“Cine nu vrea nu se vindecă. Cine vrea este vindecat de Harul lui Dumnezeu. În cele din urmă înţelegem cine este de vină, înţelegem ce se întâmplă înlăuntrul nostru şi ne lăsăm convinşi să ne vindecăm.
Să alergăm la Maica Domnului. Ea se pricepe la toate. Să alergăm la Maica Domnului, dar cu credinţă. Credinţa se manifestă prin voinţa. Dacă omul vrea să se facă sănătos: “Vrei să te faci sănătos?”,
În adânc sufletul este o fortăreaţă de necucerit. Ajung până acolo haruri, tot felul de ajutoare, însă fortăreaţa rămâne necucerită, pentru că poarta nu se deschide pe dinăuntru. Și dacă nu se deschide pe dinăuntru, Harul lui Dumnezeu are delicatețea să nu o forțeze. Altfel, n-ar mai fi Har! Ar fi altceva. Ar fi energie demonică.
Să vă relatez o întâmplare din anii copilăriei mele. Acasă aveam o cățea căreia i-a venit ceasul să nască. A născut undeva, departe de casă și eu m-am dus să văd unde a născut. M-am luat după ea și când am ajuns într-o pădurice am pierdut-o. Căutând-o, fără să-mi dau seama, m-am așezat în fața micuței grote în care născuse. Imediat ce a observat că sunt lângă cățelușii ei, m-a atacat. N-a mai știut că sunt stăpânul ei. Când s-a repezit să mă muște, am reușit să țip, mi-a recunoscut vocea și s-a dat înapoi. În clipa aceea critică, câinele nu se mai îngrijea doar de el, ci și de cățelușii lui. Așa se întâmplă și în noi. Vai de cel care are ca lucrare să scoată șarpele din gaura lui. Vai de cel căruia Dumnezeu i-a încredințat o asemenea lucrare, să spargă fortăreața numită EGO.