Este evident că n-a mers pe căile Lui şi nu I-a slujit cu gânduri ascunse. Fiecare suflet care-L slujeşte pe Domnul lucrează fără cuget viclean, cu dăruire deplină. Dumnezeu a rânduit lucrurile şi în cazul Sfântului Nectarie. Acolo, în acei ani, la Patriarhia Alexandriei a îngăduit să fie batjocorit ca ultimul om şi să fie alungat. Cineva mi-a scris în aceste zile: „Să vă rugaţi să nu mă smintesc întru Dumnezeu!”
Este un lucru foarte delicat acesta. În afară de Fericirile rostite pe Muntele Măslinilor, care s-au citit şi în această seară, altă dată Mântuitorul a zis: “Fericit este cel ce nu se va sminti întru Mine.“
Desigur, oamenii răi se fac instrumente ale Diavolului, ale răului şi osândesc, judecă. Dumnezeu îi lasă pe cei răi să facă ceea ce voiesc şi atitudinea aceasta poate să-i scandalizeze pe ceilalţi. Patriarhul Alexandriei de atunci, cred că am spus şi altă dată, a trăit 105 ani. El este cel care l-a alungat pe Sfântul Nectarie. Sfântul nu s-a smintit. Ştia că Dumnezeu are puterea să le schimbe pe toate, să le rânduiască. Dumnezeu îngăduie sminteala, nu intervine, o lasă să se întâmple. Există pericolul ca sufletul slab să se simtă părăsit, să înceapă să lâncezească, să se golească de sevă, să deznădăjduiască.
Când Sfântul Nectarie a venit în Grecia, pentru câte nu a fost judecat, în special când a locuit în Eghina! L-au costat mult toate acestea! N-a rămas piatră peste piatră care să nu fie aruncată asupra lui, deşi oamenii n-aveau nimic să-i reproşeze. Când începe osândirea cea îngăduită de Dumnezeu, ca să fie zdrobită pe deplin făptura Sa, crucea pe care este chemat s-o ridice omul devine de nepurtat. Acestea toate le-a trăit şi Hristos. N-au strigat toţi, chiar şi cei cărora le făcuse bine, care au fost vindecaţi: „Ia-L, răstigneşte-L?”
Însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a făcut pildă pentru cei ce pătimesc. A trăit El Însuşi viaţa adevărată şi ne cheamă şi pe noi să-I urmăm. Prin urmare, Sfântul Nectarie nu şi-a pierdut credinţa, nu s-a smintit înaintea lui Dumnezeu, n-a gândit că Dumnezeu l-a părăsit în mijlocul celor răi, ci a primit să pătimească.
…Aşa şi tu să biruieşti sminteala şi să te dăruieşti lui Dumnezeu. Mântuitorul ne spune: „Fericiţi cei săraci cu duhul, fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate…, …Şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră…”. Iar la sfârşitul fericirilor spune: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi ca plata voastră multă este în ceruri!”
Dacă cineva nu este convins de acest adevăr esenţial nu poate să fie creştin autentic. Mulţi sunt creştini doar cu numele. Sunt prinşi de comoditatea vieţii prezente şi dacă n-o au pe aceasta, se pierd. Dumnezeu desigur îi mângâie şi îi îngăduie, ca şi cum le-ar spune: „Vreţi să vă simţiţi bine? Simţiţi-vă bine!”
Dumnezeu îngăduie ispite pentru cei care au râvna să-L urmeze pe Hristos. Sunt suflete care-L iubesc pe Dumnezeu, care au înlăuntrul lor fierbinţeala iubirii, a închinării şi a slujirii lui Dumnezeu şi de aceea rezistă.
Toţi suntem chemaţi să păşim pe căile Lui, spre binele nostru. Să-L iubim pe Dumnezeu din toţi rărunchii noştri. Oricât de rău ni s-ar părea că merg lucrurile, să nu ne smintim, ci să ne dăruim lui Dumnezeu. Unui creştin nu-l este îngăduit să obosească, să cadă în acedie, ca şi cum nu poate să se apropie. Toată lucrarea se dezvoltă tainic, în inimă. Ameninţările rămân în afara noastră. Precum marea, deasupra căreia şuieră vântul, ridică vălurile, dar jos în adâncuri rămâne liniştită, ceva asemănător poate să se întâmple şi sufletului. În afară lumea poate să se piardă, dar în adâncuri sufletul este ancorat în Dumnezeu; care în chip tainic îi va şopti: „Nu te teme, sunt aici, continuă-ţi calea, continuă să crezi în Mine, să-Mi urmezi!” Astfel, plata noastră va fi multă în ceruri.
Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina Suferinței, Editura Bizantină 2007
Obștea mănăstirii Suruceni păstrează cu evlavie părticele din moaștele Sfântului Ierarh Nectarie Taumaturgul din Eghina.
