Dacă ne e permis să spunem, sufletul omului este asemenea unui iad. Așa trăim, ne mișcăm, facem ceea ce facem în lume, purtând fiecare propria mască și comunicând prin ea, și totuși, în adâncul fiecăruia, situația este cum se poate mai rea. Dacă nu te izbăvești de omul cel vechi, dacă nu renaști, ce se va întâmpla?
Nu trebuie să fim nedumeriți sau uimiți atunci când, fie unul, fie altul, în momente critice, se arată așa cum se arată și dinlăuntrul său iese răul care iese. Dacă însă cineva nu renaște în Hristos, dacă trupul și sufletul său nu devin templu al Duhului Sfânt, cu toate că rămâne apărată partea nelucrată a sufletului, a inimii, oricât ar încerca să o păzească, tot iese la iveală într-o bună zi. Și va ieși nu ca să dispară, ci ca să muște, ca să arate cu toată puterea și în orice chip că trăiește și stăpânește acolo înăuntru.
Mulți au coborât la iad – milioane de oameni – printre care și profeți și alți oameni ai lui Dumnezeu, de la Abel până la Hristos; dar iadul a rămas iad. Putem să spunem că auzim unele lucruri, că credem în adevărurile lui Dumnezeu, ale Evangheliei și încercăm să ne îmbunătățim sinele, să ne influențăm sinele. Nu poate spune cineva că acest lucru nu are nicio importanță. Desigur, ceva reprezintă, însă trebuie să se producă o schimbare, pe care numai Hristos poate să o facă. Numai Hristos, coborând în iadul pe care l-a nimicit.
Să aveți în vedere că icoana ortodoxă a Învierii nu este aceea care Îl prezintă pe Hristos deasupra mormântului, ci aceea care Îl arată în iad, strivind toate cu puterea Lui. Există în toată înfățișarea Învierii și niște porți căzute, zăvoare, cuie… Nu a rămas nimic la locul lui. S-au dărâmat toate, toate s-au deschis, și sufletele sunt libere să iasă de acolo.
Așa și în sufletul omului: dacă nu intră Hristos, nu se va schimba nimic. Nu sunt de ajuns doar anumite lucruri, anumite adevăruri pe care le primim, dacă vreți, pe care le împingem în adâncul sufletului, însă filtrate prin propriul filtru, fiindcă așa, la o ultimă analiză, nu se periclitează omul cel vechi. De aceea, de vreme ce suntem creștini, credem în adevărurile lui Hristos și mergem la Biserică, ne împărtășim, ceea ce am dobândit finalmente – și asta se vede în ultimii ani – este confortul. S-a găsit, prin urmare, o metodă – și cum s-a întâmplat asta? – prin care omul cel vechi, idolul, rămâne intact. Propriul nostru sistem rămâne intact, toată starea noastră interioară rămâne intactă și mai suntem și creștini pe deasupra.
Arhimandritul Simeon Kraiopoulos, Taina mântuirii, Editura Bizantină, p. 85-87