În anii prigoanelor, pentru martiri lucrurile erau așa cum le știm, iar în veacurile care au urmat pentru anahoreți deasemenea. În vremurile noastre viața este cum ne-o facem, așadar tu alegi locul și cum vei trăi, fie că vei merge să viețuiești în pustiu, la mânăstire, sau îți vei întemeia o familie. Oriunde ne-am afla, însă, toți vom trece prin lucruri asemănătoare cu cele de care am pomenit [patimiri, suferinte, n.n.] și tot parcursul nostru va fi între limite. Toate acestea sunt inevitabile, cu voia sau fără voia noastră ele vor veni. Adică, nu vom pătimi doar câteva necazuri, acum că suntem pe calea lui Dumnezeu, ci El va îngădui să ni se întâmple mai multe. Este un adevăr mărturisit și în această însemnare.
Am spus și altă dată, referindu-ne la femeia cananeancă, că Hristos nu S-ar fi purtat cu altă femeie, așa cum S-a purtat cu cananeanca, pentru că știa că n-ar fi îndurat. Pe cananeancă aproape a călcat-o în picioare. A numit-o neam de câine, și ea a primit mărturisind, confesându-se Domnului: ,,Da, sunt o cățea, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor!” Și Domnul i-a zis: ,,o, femeie, mare este credința ta, fie ție după cum voiești!”
Mulți sunt cei care n-ar rezista acestor cuvinte. Deseori realizez că ar fi multe de spus unui suflet sau altuia: ,,De ce faci asta? De ce spui așa? De ce iei lucrurile în felul acesta?”
Câte n-ar fi de spus cuiva? Dar nu pot fi grăite pentru că omul nu le poate duce.
El vrea să-l iei cu binișorul să nu cumva să-l necăjești, să-l silești, dar cum se va folosi astfel?
Așa stând lucrurile, se pare că toți creștinii își plâng soarta. Mai rar să găsești câte unul care să spună: ,,Binecuvântat fii, Doamne, oricâte am pătimi, sunt puține. Și altele ni se cuvin, dar
Dumnezeu are milă de oameni și nu lasă să vină mai multe pe noi!” Acum îi auzi, tot mai mult, pe creștini zicând: ,,Avem necazuri, strâmtori, ne confruntăm cu această problemă, o avem pe cealaltă! Ah, ce mai pătimesc!”
Ce să facă Dumnezeu cu noi, creștinii de astăzi, care nu îmbrățișăm deloc duhul creștinesc, adevărul acesta, să ne lăsăm, să ne predăm lui Hristos? S-o facem, fraților!
Desigur, aceasta nu înseamnă că în ceasul în care te predai, te pui pe leneveală. Oare te vor lăsa toate aceste griji prin care treci, ca să stai de-o parte? Ele vin una după alta și te zoresc, de aceea trebuie să crezi, să te rogi mai mult, ca să reziști, dar să n-o faci patetic, ci pentru că dorești să te lași în mâinile lui Dumnezeu.
Cei care doresc, chipurile, să inventeze singuri condițiile martiriului fac o mare greșeală și, totodată, un păcat. Asemenea provocări nu sunt acceptate. De aceea, Biserica a interzis să meargă cineva de bunăvoie, cu de la sine putere, la martiriu. Când ești chemat să dai mărturie, să primești cu mulțumire, dar să nu mergi tu de unul singur. Acest lucru ar fi o exagerare. Și nu numai atât, ci și un pericol de a se mândri cineva și, în cele din urmă, în exaltarea și în mândria lui, de a lăsa martiriul și toate celelalte, adică să-L trădeze și să se lepede de Domnul.
„Minunat este că Dumnezeu, acolo unde nu te-ai așteptat și n-ai înțeles, Și-a vădit iconomia, pogorământul Său, și nu ți-a arătat milă, ci te-a lăsat să suferi și să pătimești mai rău decât durere, tocmai pentru ca să te miluiască”.
.
Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina Suferinței, Editura Bizantină 2007