Să spunem că cineva este egoist, foarte egoist. Este atât de egoist, încât crede că de faptul acesta atârnă toată existenţa lui. I se întâmplă aceasta, tocmai pentru că, în străfunduri, are un sentiment de inferioritate de care nu poate scăpa. Sentimentul de inferioritate este adânc înrădăcinat în el. Îşi scoate capul afară şi simte că există şi că trăieşte, sprijinit pe unele calităţi pe care le are, îşi proiectează acolo sinele şi, prin urmare, este egoist. Spune-i cât vrei: „Smereşte-te, smereşte-te!”; sărmanul nu te înţelege. Şi nu se va smeri. Când i se spune să se smerească, caută să facă altceva. Nu vede egoismul din el.
Fiindcă egoismul lui este însăşi fiinţa lui. Cine-și omoară fiinţa? Acest om are nevoie să fie ajutat, să înţeleagă despre ce este vorba. Dacă mintea este ageră şi intenţia este bună, va înțelege şi va exclama: „A, aşa stau lucrurile”.