Ar trebui să ne amintim de lucruri mult mai însemnate. Să cercetăm dacă avem înlăuntrul nostru adevărata credință, adevărata cunoaștere, lumina lui Dumnezeu, învățătura și adevărul lui Hristos, dacă ne încredem în Judecata viitoare. Să o facem nu doar pentru că avem mustrări de conștiință, nu doar pentru că nu ne simțim bine și trebuie să ne liniștim! Aceasta nu este Spovedanie. Nu este ceea ce trebuie. Aceste ușurări nu au valoare când nu simțim că L-am aflat pe Hristos, când nu ne dăm seama că Acesta ne atrage, că-I aparținem, că s-au deschis ochii sufletului nostru, Îl iubim pe Acesta, credem în El, ne străduim să-I facem voia, să împlinim poruncile Lui. Așadar, pe toate acestea trebuie să le simtă fiecare în sufletul lui. Să spunem: “Dumnezeul meu, am păcătuit!“. Dacă așteptăm doar o ușurare, o liniștire a conștiinței noastre, aceasta nu înseamnă spovedanie. Trebuie să simți că tu ești cel păcătos, și ceilalți din jurul tău sunt sfinți. Să nu cauți îndreptățire în ceea ce vezi că fac ceilalți. Cine știe ce este păcatul, nu-l preocupă ce fac ceilalți. Doar în sine omul poate să vadă păcatul, pentru că păcat nu înseamnă doar câteva manifestări.
Păcatul înseamnă egoism, iubire de sine, răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, autonomie, adică faptul că omul nu vrea să asculte de Dumnezeu. Au trecut atâția ani și creștinii încă nu aleargă la Hristos. Să vezi această stare, să te pocăiești pentru ea și să strigi. Hristos, Care tocmai de aceea a venit, de aceea prăznuim, de aceea există Biserica, oare, te va lăsa așa?
Spuneam cuiva în aceste zile, la ceasul spovedaniei, că lui Hristos nu-I este greu să-l facă sfânt. De vreme ce în acest moment trăim, n-am plecat din această lume, Hristos și vrea, și poate să ne facă sfinți, să ne așeze pe această cale. Doar omul este cel care-L împiedică, cel care reacționează, cel care, în final, nu dorește acest lucru.
Vă rog, să ne zdrobim inimile, să ne smerim cugetele, să ne pocăim cu adevărat și să spunem: „Și dacă vreau și dacă nu vreau, Doamne, mântuiește-mă!“. Să spunem noi, înlăuntrul nostru, precum Apostolul Petru, care s-a lepădat de Hristos, iar după aceea a plâns cu amar: „Tu, Doamne, toate le știi, Tu știi că vreau să mă pocăiesc, vreau cu adevărat să Te iubesc, să fiu al Tău!“ (Ioan 21, 17). Acest lucru putem să-l spunem, iar dacă n-o facem, înseamnă că nu-L dorim. Să spunem sincer și cinstit: „Doamne, vreau să mă mântuiesc! Tu, Doamne, toate le știi, vrei să mă mântuiești, poți să mă mântuiești și să mă sfințești!“. Să avem această stare înaintea lui Dumnezeu, pentru ca harul Lui să vină înlăuntrul nostru, să ne viziteze, să ne schimbe. Domnul să ne viziteze ca un Dumnezeu Care iartă, Care curățește, Care rămâne în noi și ne iubește, Care ne face să simțim întru bucuria cea cerească.
Arhim. Simeon Kraiopoulos, “Adame, unde esti? Despre pocainta“, Editura Bizantina, Bucuresti, 2008