Fiul risipitor a dat ascultare gândului necugetat şi l-a pus în faptă: a luat partea din avere care i se cuvenea, ceea ce îi aparţinea, şi s-a dus departe, unde s-a dedat desfrâului până a ajuns să păzească porci. Dacă n-ar fi luat cele ce i se cuveneau, n-ar fi avut ce să cheltuiască şi nu s-ar fi distrus, nu ar fi ajuns la faza de a păzi porci şi, mai ales, de a nu se sătura din mâncarea lor; dacă nu ar fi avut loc acestea, poate nu ar fi ajuns să fie dezamăgit de propria-i deşteptăciune, de toate acestea pe care le credea importante, nu şi-ar mai fi lăsat sinele atras şi poate nu ar mai fi ajuns în pragul unei astfel de deznădejdi.
Venindu-şi în sine. Fiul risipitor şi-a venit în sine. Cum şi-a venit în sine? N-a fost în stare să-şi vină în sine mai înainte să plece? N-a putut. Nu fiindcă nu putea la modul real, ci fiindcă acesta este omul! Aşa este!
Reiau: putem şi noi astăzi, de pildă, să cercetăm, să citim, să ascultăm, să vedem în Biserică viaţa sfinţilor şi să credem. Nimeni nu ne împiedică să credem, din contră, suntem chemaţi să credem aşa cum au crezut sfinţii şi să intrăm în aceeaşi luptă. Desigur, lupta este să se petreacă – dacă ne e permis să spunem aşa – tot acest măcel în sufletul nostru: să te smereşti şi iarăşi să te smereşti, să ai străpungere de inimă, să suferi, să pătimeşti; rămânând însă în luptă, nu plecând departe. Şi te vei încovoia într-o zi. Ce vei face? Va veni smerenia, va veni adevărata pocăinţă, se vor nimici toate aceste fortăreţe interioare şi îţi vei veni în sine. Este o chestiune fundamentală să poţi să-ţi vii în sine cu adevărat. Este o chestiune fundamentală mai înainte să pătimeşti, să te gândeşti nu ca un om necugetat, ci ca un om înţelept, care are în el adevărul, în care a venit adevărul lui Dumnezeu.
Şi aş vrea să luaţi aminte la acest aspect. Să nu ne agăţăm de pretexte de genul: „Sunt aşa, am astfel de stări în mine…” Tot ce-am spus n-am spus ca să fim atraşi de aceste lucruri şi să ne sufocăm în ele. Dumnezeu a îngăduit ca fiecare să fie ajutat să se pocăiască într-o bună zi cu adevărat, să-şi vină în sine, să se sature de deşteptăciunea lui, de puterea lui şi să nădăjduiască în Dumnezeu.
Aş îndrăzni să spun că nu este numai aspectul exterior în toată această problemă în care cineva ia drumul fiului risipitor. Sunt mulţi astăzi, în special tineri, care sunt atraşi de idei nebuneşti şi sfârşesc cum sfârşesc. Avem desigur situaţii în care, după ce au ajuns unde au ajuns, vine şi întoarcerea. Dar nu este numai această problemă exterioară.
Mai mult sau mai puţin, cu fiecare se poate întâmpla ceea ce s-a întâmplat cu fiul risipitor şi să fie încredinţat că înăuntrul său lucrurile s-au întâmplat aproape ca în cazul fiului risipitor: dacă ia lucrurile în serios şi vrea să devină omul lui Dumnezeu, va vrea să ajungă să simtă adevărata smerenie, adevărata pocăinţă, să-şi vadă sinele aşa cum este şi să se îndrepte spre Dumnezeu, să nădăjduiască în El.
Poţi fi un om religios, apropiat de Biserică. Totuşi, ce se întâmplă în sufletul tău? Fiecare este mai mult sau mai puţin un fiu risipitor în sufletul său. Care dintre creştini s-a predat total lui Dumnezeu? Nu că n-ar exista astfel de creştini, dar mulţi nu s-au lăsat în voia lui Dumnezeu. Care dintre creştini conştientizează, mai mult sau mai puţin, că a greşit în felul în care a socotit lucrurile, că a încercat să-şi impună propria-i dreptate, fără a se supune dreptăţii lui Dumnezeu, cum spune Apostolul Pavel. Care dintre creştini a pătimit în nenumărate rânduri şi a ajuns pe punctul de a-şi vedea propria-i goliciune, eşecul, faptul că nu judeca şi nu-şi asuma cum trebuie situaţiile, indiferent dacă în ochii lui sau ai altora părea un bun creştin care şi-a venit în sine şi a crezut în Dumnezeu?
Nu avem de ce să ne temem. Vreau să fim cu luare aminte. Orice lucru de care suntem încredinţaţi, orice elemente negative sau neplăcute trebuie să nu ne înspăimânte. Fiindcă mulţi se tem să intre în adâncul lor. La suprafaţă, superficial, îşi văd sinele şi nu văd rădăcina răului, a păcatului, din adâncul lor.
Cel care va reuşi să facă un astfel de lucru va simţi, mai mult sau mai puţin, asemenea fiului risipitor, că se pierde. Acela se pierdea zi după zi, se afunda zi după zi şi, în fiecare clipă, simţea că s-a năruit totul. Nici măcar ce să mănânce nu mai avea. Unii se tem de faptul că sunt nevoiţi să facă acest salt în adâncul lor. Se tem să vadă adâncul lor aşa cum este, să-şi scoată la suprafaţă subconştientul sau să se scufunde în adâncul lor. Când văd tot acel haos din ei, se tem şi dau înapoi. Nu, nu trebuie să te temi! Să nu te opreşti până în momentul în care vei fi încredinţat pe deplin de această inutilitate a ta, până nu-ţi vii în sine, până nu-ţi vezi goliciunea, până nu vezi că nici dreptate nu ai şi că nici îndreptăţirea de sine, nici altele asemenea nu te mântuiesc. Te mântuieşte ceea ce s-a petrecut cu fiul risipitor, care şi-a venit în sine, şi-a amintit şi a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame?
Fiindcă în adâncul lui, omul – oricine ar fi, şi mai ales noi, că suntem botezaţi şi avem în adâncul nostru harul lui Dumnezeu – are un gust îndepărtat al Raiului, are un ceva. Nu în zadar speră omul şi se întoarce spre Dumnezeu. În adânc, sufletul nostru îl caută pe Dumnezeu Tatăl, caută să stea lângă El, ca şi argaţii, angajaţii, să zicem, care nu doar că se bucură de pâine, dar le şi prisoseşte… Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine!
Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina mantuirii, Editura Bizantina, 2012