Părintele Porfirie povestește:
Lasă-te, domol și lin, în mâinile lui Dumnezeu, iar El va veni și-ți va bucura sufletul…
Archives
Ego-ul se împotrivește vindecării sufletului
Să vă relatez o întâmplare din anii copilăriei mele. Acasă aveam o cățea căreia i-a venit ceasul să nască. A născut undeva, departe de casă și eu m-am dus să văd unde a născut. M-am luat după ea și când am ajuns într-o pădurice am pierdut-o.
Minunea Sfântului Spiridon de la Sinodul I Ecumenic
Puțină carte a învățat Sfântul Spiridon, după cum știm. Acest lucru totuși nu l-a împiedicat să vină și să ia parte la Sinodul I Ecumenic pe care l-a convocat Împăratul Constantin cel Mare în anul 325 d.Hr., ca să se astupe gura lui Arie și să-l caterisească. Acest înfricoșător eretic, după cum știm, învăța că Hristos nu este Dumnezeu, ci creatură și făptură a lui Dumnezeu. Această învățătură eretică a lui a provocat un adevărat cutremur și a tulburat întreaga Biserică creștină.
Cât de mare este iubirea lui Hristos pentru noi!
Ce măreție este Dumnezeiasca Liturghie! Cât de mult cinstește Dumnezeu pe om! Vine împreună cu cetele îngerești la fiecare Dumnezeiască Liturghie și-l hrănește pe om cu Preasfântul Său Trup și Sânge! Dumnezeu ne-a dăruit totul!
Iertarea păcatelor înseamnă întoarcerea la frumuseţea cea dintâi
Păcatul în tradiţia ortodoxă nu este o negare simplă a legii, ci îndepărtarea omului de Dumnezeu. Prin urmare, păcatul nu are doar o accepţiune etică, ci în principal una ontologică. În realitate, păcatul este cădere, moarte, întunecare şi captivitate a minţii. În esenţă, acesta este şi păcatul strămoşesc. Iar această întunecare a minţii nu este nimic altceva decât identificarea ei cu logica şi înrobirea ei de patimi şi de condiţiile mediului de viaţă.
Gârbovirea nevăzută – adâncul neștiut al patimilor
În starea de cădere în care se află, toți oamenii suferă de patimi într-o măsură sau alta, adică sunt bolnavi din punct de vedere spiritual. Dar cel mai adesea ei nu-și cunosc nici căderea, nici boala.
Poate Dumnezeu să aibă încredere în noi?
Dacă vom muri complexaţi, vom rămâne pentru totdeauna aşa?
Starea intermediara a sufletelor
Odată cu moartea biologică, sufletul se desparte de trup. Va veni însă acea vreme când va avea loc învierea trupurilor tuturor oamenilor, şi vor fi judecaţi de Hristos la a Doua Sa Venire. După moarte, sufletele trăiesc fără de trupuri, fapt ce poartă numele de „stare intermediară a sufletelor”.
Există o smerenie dăunătoare inimii
Pe de altă parte, Sfinţii Părinţi vorbesc şi despre existenţa unei smerenii dăunătoare inimii: „Este o zdrobire de inimă lină şi folositoare spre înmuierea ei, şi este alta ascuţită şi vătămătoare, spre pedepsirea ei”, arată Sfântul Marcu Ascetul. Zdrobirea cea folositoare izvorăşte din duhul umilit şi dintr-o viaţă de rugăciune; inima smerită se roagă neîncetat şi nu deznădăjduieşte niciodată, ci nădăjduieşte în marea iubire de oameni a lui Dumnezeu.
Dumnezeu Cuvântul strigă: Cine ține la sufletul lui îl va pierde, iar cine-și va pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi
Iarăși, sufletul nostru! Taina tainelor! Taina cea mai neînțeleasă și mai de neconceput de sub cer! Nimeni vreodată nu a putut să se apropie sau să-i urmărească firea, ființa și proprietatea lui. Toate sunt activate și determinate prin el, dar el însuși niciodată nu a fost înțeles de nimeni. Numai Dumnezeu Cuvântul întrupat ne-a descoperit și ne-a mărturisit ce este și cum este, fiindcă El Însuși este Creatorul lui, nostalgia lui, lumea lui, așteptarea lui.
Hristoase al meu, eu nu ştiu carte…
În 1960 eram diacon la mitropolia din Tesalonic şi am mers la o librărie religioasă ca să iau o carte: înăuntru l-am întâlnit pe părintele Leonida, predicătorul de atunci al Sfintei Mitropolii.
Să ne încredinţăm lui Dumnezeu viaţa şi sufletele noastre
Când eşti murdar, atunci te speli; când eşti păcătos, atunci te spovedeşti şi faci această curăţire lăuntrică. La spovedanie se dau nişte canoane. Canoanele nu sunt pedepse, ci nişte mijloace de îndreptare. De pildă, unii au păcătuit cu trupul mult şi atunci li se dau metanii, care sunt semn de mare pocăinţă, adică aplecarea capului, a frunţii pe pământ, spunând acea rugăciune scurtă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.
Ce se întâmplă cu cei dragi după moarte
Pr. Nicolae Dima: Imediat după moarte, sufletul devine brusc foarte conștient de tot ce este în jurul lui. Nu este orbit, ci mai degrabă are senzația că până atunci ținuse ochii închiși, iar acum i-a deschis. Un clip despre marile schimbări care urmează trecerii prin moarte.
Suflarea de viaţă, suflarea Duhului Sfânt, este o pecete, o întipărire, care nu se mai şterge…
La crearea lumii, pământul era acoperit de ape, de întuneric şi de adâncuri, dar „Duhul lui Dumnezeu – adică lucrarea Sfântului Duh – Se purta pe deasupra apei“ (Fc. 1,2). Pământul era nevăzut, şi numai Duhul lui Dumnezeu pătrundea întunecimile şi adâncurile. Apoi, Dumnezeu l-a făcut pe om „luând ţărână din pământ; şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă, şi s-a făcut omul cu suflet viu“ (Fc. 2, 7).
După ce trecem printr-o ispită cu răbdare, sufletul nostru este liniştit, vesel şi uşor ca aerul…
Deoarece avem mândrie – fie evidentă, fie ascunsă, fără măcar să ne dăm seama de ea – Dumnezeu voind să ne cureţe de acest păcat urât, stârneşte o furtună pentru a elimina toată “drojdia” care s-a acumulat mai ales la vreme de nepăsare duhovnicească. Tot felul de gunoaie sunt aruncate în mare, mai ales în port, şi dacă n-ar fi fost furtuni, marea ar fi devenit extrem de poluată. Dar faptul că marea este curată şi limpede se datorează furtunilor ocazionale.