În starea de cădere în care se află, toți oamenii suferă de patimi într-o măsură sau alta, adică sunt bolnavi din punct de vedere spiritual. Dar cel mai adesea ei nu-și cunosc nici căderea, nici boala.
Indeobște, după cum spune Sfântul Macarie Egipteanul, oamenii nu știu că firea lor boleste din pricina acelui rău dintâi al neascultării, care a răzbatut până la noi: „Lumea cea văzută, de la împărați până la cerșetori, este într-o neîncetată tulburare, dezordine și luptă și nimeni nu cunoaște pricina. Or, este vădit că răul care a intrat în lume prin neascultarea lui Adam, este centrul tuturor relelor și cauza morții. Păcatul care a intrat în lume prin Adam și care este ca o putere și o esență a lui Satan, a semănat toate relele. El lucrează în ascuns în omul cel lăuntric și în mintea lui și-l războiește cu gândurile. Oamenii nu știu că fac aceasta împinși de o putere străină, socotesc că ele sunt lucruri firești și că din propria lor socotință le fac […]. Astfel, lumea suferă de patimile cele rele și nu știe”.
Sfântul Simeon Noul Teolog, la rândul său, constată: „Suntem atât de stăpâniți de patimi și am ajuns într-o asemenea întunecare și neștiință, încât nu mai simțim starea în care ne aflăm, nu mai știm nici măcar că făptuim cele rele”. „Lumina sufletului s-a întunecat într-atât, încât nu mai vedem cât de rănit și sfâșiat este el”, spune un Părinte. Lui Eusebiu, care-l întrebase pentru ce oamenii se străduiesc să se vindece de bolile trupești, dar nu se îngrijesc deloc de bolile sufletului lor, Ioan din Singurătate îi răspunde că, din pricina păcatului, „nu mai pot să vadă și să priceapă nimic, fiind ca niște morți, nesimțitori la starea lor lăuntrică”. „Ca cei ce suntem în aceste boli [ale patimilor], nu putem să le descoperim, fie din pricina neputinței, fie din pricina adâncii lor înrădăcinări în noi”. Sfântul Isaac Sirul remarca faptul că „mulți fiind bolnavi, nu știu nici măcar că sunt bolnavi” și „cei mai mulți dintre oameni, bolind [de patimi] se dau drept sănătoși”. Sfântul Ioan Gură de Aur spune și el că „cel care s-a predat păcatului, asemenea celui amețit de beție, nu știe deloc că este bolnav”. Iar în altă parte spune limpede: „Ce-i mai groaznic este că noi nici nu ne mai dăm seama de păcatele care ne stăpânesc […]. Din pricina nesimțirii în care am ajuns, nu ne mai deosebim întru nimic de nebunii care spun și săvârșesc fără frică fapte pline de primejdie și de rușine. Nu le este rușine deloc de faptele și de cuvintele lor, ba, dimpotrivă, se mai și laudă cu ele. Se cred mai sănătoși decât cei cu adevărat sănătoși. Așa suntem și noi. Ne purtăm cum se poartă oamenii bolnavi, dar nici măcar nu simțim că suntem bolnavi”.
Neștiind că-i bolnav, omul căzut nu se îngrijește de sănătatea sa și crede că n-are nevoie de tămăduire. Numeroși sunt cei care „pentru că nu și-au simțit patimile, nu s-au îngrijit nici de tămăduirea lor”, constată Sfântul Isaac Sirul. Ei se împotrivesc tratamentului duhovnicesc. „Cum va primi să fie vindecat cel ce nu crede defel că zace în boală sau cădere?”, se întreabă Sfântul Simeon Noul Teolog. Or, cel care nu-și cunoaște starea în care se află nu face altceva decât să și-o înrăutățească. „Boala cea mai rea este aceea care macină pe om fără ca el s-o știe”, ne atrage atenția Sfântul Ioan Gură de Aur, care, în altă parte, spune în același sens: „a nu se cunoaște omul pe sine este culmea nebuniei și a patimilor”.
Chiar dacă începe să înțeleagă care-i este adevărata fire și, așadar, să-și vadă decăderea, adâncurile ființei sale lăuntrice nu i se descoperă omului pe dată. Creștinul însuși, care primește prin credință și prin harul Duhului Sfânt puterea de a se cunoaște, nu-și vede de la început toate patimile care zac în el, căci pentru aceasta se cere multă nevoință. Nici cel care se străduiește să le cunoască și să scape de ele nu și le cunoaște pe toate; unele îi rămân multă vreme ascunse, iar pe altele și le știe numai în parte. Sfântul Macarie Egipteanul spune în nenumărate rânduri că răul moștenit prin păcatul strămoșesc a cuprins întreaga făptură a omului, iar rădăcinile lui sunt foarte adânci. Demonii își împlinesc lucrarea lor mai cu seamă în adâncul inimii și de aceea ea rămâne ascunsă și nevăzută. „Șarpele care te-a ucis se cuibărește în partea cea mai profundă a minții și în adâncul cugetelor tale, în așa-zisele cămări și ascunzișuri ale sufletului. Intr-adevăr, inima este un abis”.
Câtă vreme nu împlinește toate poruncile lui Hristos, omul nu-și cunoaște deloc patimile sau le cunoaște numai în parte, pentru că, așa cum tâlcuiește Sfântul Simeon Noul Teolog, are ca un val așezat peste inimă (cf. 2 Cor. 3, 15-16), care-l împiedică să se vadă așa cum este. Evagrie, Sfântul Ioan Casian și Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbesc despre „patimile ascunse în inimă”, iar Ioan din Singurătate, despre „mișcările ascunse ale inimii” și „relele tăinuite”, despre „ființa ascunsă” a omului sau despre „lucrurile ascunse în adâncurile inimii”. Sfântul Ioan Scărarul, la rândul său, vorbește despre „întunecarea dinăuntru cea nevăzută”. Sfântul Grigorie cel Mare vorbește și el despre patimile „ascunse în cutele cele mai tăinuite ale inimii”. „Nenumărate patimi zac în sufletele noastre fără ca noi să le cunoaștem”, spune iarăși Evagrie. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Talasie și Sfântul Isihie Sinaitul reiau această afirmație aproape cuvânt cu cuvânt. Sfântul Ioan Casian, în aceeași perspectivă, face aluzie la semințele păcatelor care încolțesc în adâncul inimii, rămânând ascunse în tainițele lui. Marcu Ascetul spune că patimile ascunse în inimă sunt asemenea șerpilor care se furișează prin case și vorbește despre „poftele ce zac înlăuntrul inimii și se mișcă cu putere”. El arată că orice patimă, chiar foarte veche, la cel ce nu s-a curățit deplin constă din predispoziții latente care se manifestă atunci când află bun prilej. El vorbește astfel despre „gândurile rele care zac în noi”, despre „gândurile ascunse pe care le adăpostim în noi”, despre „roiul patimilor ascunse înlăuntru”. Dintre acestea, el pune în evidență uitarea, nepăsarea trândavă și neștiința, „patimile cele mai adânci și mai lăuntrice”, „care zac în adâncurile inimii”, păcate rele necunoscute celorlalți și socotite că nici n-ar fi rele, dar care sunt mai stricăcioase decât celelalte. Chiar Apostolul Pavel vorbește despre „cele ascunse ale inimii” (1 Cor. 14, 25) și despre „cele ascunse ale oamenilor” (Rom. 2, 16). Iar Psalmistul I se adresează astfel lui Dumnezeu: „Greșalele, cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curățește-mă” (Ps. 18, 13).
Omul își cunoaște patimile pe măsura sporirii sale duhovnicești. Celui care trăiește departe de Dumnezeu, ele îi rămân cu totul ascunse ori le vede numai când se manifestă în mod grosolan sau cu violența. Însă cel ce se apropie de El și-I împlinește poruncile, le vede tot mai limpede, în lumina Duhului Sfânt. În această privință, e mare deosebirea între omul păcătos, cu totul orb în fața patimilor, și cel care sporește în nevoință. Cel dintâi nu-și vede patimile până când acestea nu întrec măsura păcătoșeniei celor din preajma sa; privirea nevoitorului însă le zărește pe cele ascunse în cele mai adânci tainițe ale inimii sale. „Câtă vreme cineva este ținut de lucrurile cele văzute ale acestei lumi, este încurcat cu diferite legături pământești și este antrenat în patimile cele rele, nici măcar nu știe că înăuntrul său mai există o luptă, o bătălie și un război. Abia atunci când omul se ridică la luptă și se eliberează de legăturile văzute ale acestei lumi […], când începe să staruie în poruncile Domnului, lepădându-se de lumea aceasta, abia atunci poate să cunoască lupta cea lăuntrică a patimilor, care se ridică în el, războiul cel lăuntric și cugetele cele viclene. Dacă nu se ridică la luptă, după cum am spus mai înainte, dacă nu se leapădă de lume, dacă nu se dezbară din toată inima de poftele cele pământești și dacă nu vrea să se lipească cu totul de Domnul, nu cunoaște vicleniile ascunse ale duhurilor răutății, nici patimile cele ascunse în el, ci este străin de el însuși, neștiind că poartă în sine răni și patimi ascunse”.
Pentru a ne face să înțelegem deosebirea dintre ochiul fin al celui care duce război duhovnicesc și orbirea celui care nici nu știe că există un astfel de război, Sfântul Ioan Casian se folosește de o comparație foarte lămuritoare: „Să presupunem că au intrat într-o casă mare, cu multe lucruri, unelte, vase, doi oameni: unul cu vederea bună, iar altul bolnav de ochi. Cel ce nu poate vedea totul va spune că în casa nu sunt decât dulapuri, paturi, scaune, mese și altele pe care le-a identificat nu atât cu ochii, cât pipăindu-le. Dimpotrivă, cel cu ochi sănătoși vede chiar și cele mai ascunse lucruri și spune că în acea casă sunt multe și nenumărate alte lucruri mici. Acestea, dacă ar fi strânse grămadă, ar egala sau ar întrece prin mulțimea lor pe cele puține, pe care le pipăie cel cu vederea slabă. Așa sunt sfinții, care sunt, ca să zic așa, văzători. Ei, având cea mai mare dorință de desăvârșire, chiar pe acelea pe care ochii întunecați ai minții noastre nu le văd, le surprind în ei repede și le osândesc foarte aspru. Cei ce nu și-au pătat conștiința cu nici cel mai mic păcat, tot așa cum se vede bine un neg pe o piele albă ca zăpada, se socotesc plini de multe pete […]. Dimpotrivă, cei care își acoperă ochii inimii lor cu veșmântul gros al patimilor și, potrivit cuvântului Mântuitorului, «văd fără să vadă și aud fără să audă și să înțeleagă» (Mt. 13, 13) abia dacă văd în adâncul inimii lor păcatele mari și aducătoare de moarte; cum ar putea ei să vadă cum se strecoară gândurile vinovate sau acele porniri ascunse și necurate ale desfrânării, care atâță mintea prin ușoare și viclene ispite. Ei nu pot să-și privească cu vedere limpede robia sufletului lor”.
Dintre toate patimile, mândria întunecă cel mai mult conștiința omului și-l face să nu-și cunoască bolile sufletului, nici pe cele mici și tăinuite, nici pe cele mari și vădite. „Trufia pricinuiuește uitarea păcatelor”, spune Sfântul Ioan Scărarul. „Mulți dintre cei mândri nu se cunosc pe ei înșiși socotind că sunt nepătimași, și-au văzut sărăcia virtuții în ceasul ieșirii din viață”. Mândria este cea care duce pe om la „îndreptățirea de sine”, după cum spun Părinții, care-l face să nu-și recunoască păcatul și să nu fie conștient de el. Se întâmplă ca însuși omul duhovnicesc nu-și cunoască patimile, pentru că adesea, după cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul, ele se află în stare de nelucrare (anergesia) sau, altfel spus, sunt inactive ori dormitează. Nemiscarea lor îndelungată îl face chiar pe cel veghetor să se socotească lipsit sau izbăvit de ele. Iar atunci, pacea sufletului său nu este altceva decât o mare înșelare. Într-adevăr, pe lângă pacea pe care o roadește nepătimirea, la care se ajunge pe culmile nevoinței, când omul este cu adevărat izbăvit de orice patimă, există, după cum arată Evagrie, o stare de pace mincinoasă, care rezultă din retragerea demonilor, atunci când aceștia sunt siguri că în fapt bietul suflet se află în stăpânirea lor. De pildă, atunci când fie slava deșartă, fie mândria iau locul tuturor celorlalte patimi.
Se mai poate ca, prins în mulțimea și agitația treburilor lumești, omul să nu-și simtă patimile, preocupările de zi cu zi împiedicându-l să-și cunoască starea. „Prin trup, sufletul e distrat și uită de patimi”, spune, în acest context, Avva Dorotei; însă, spune tot el, „să vină careva dintre voi, să-l închid într-o chilie întunecoasă, să nu mănânce, să nu bea, să nu doarmă, să nu se întâlnească cu nimeni, să nu cânte psalmi, să nu se roage, nici să-și amintească deloc de Dumnezeu numai trei zile. Și vei afla ce fac patimile cu el”. Când însă omul părăsește cărările lumii și începe să umble pe calea duhovnicească, se stârnesc în el cu furie patimi până atunci neștiute sau care-i păreau cu totul mici și neînsemnate. „Să nu ne mirăm – spune Sfântul Ioan Scărarul – dacă, intrând în arena nevoinței, ne vom vedea la început mai pătimași decât în viața din lume […]. Căci fiarele ascunse, mai înainte nu se arătau”. Iar Avva Talasie atrage atenția asupra faptului că: „în sufletele noastre se ascund patimi foarte rele. Ele se dau pe față însă abia atunci când respingem lucrurile”. Cel mai adesea, în vreme de ispită află omul care-i sunt patimile. „Sunt multe patimi în suflet pe care nu le cunoaștem până când nu vine ispita, ca să ni le arate”, spune Evagrie. De asemenea, omul nu-și cunoaște patimile câtă vreme nimeni și nimic nu i le trezește și nu i le răscolește. Dacă nu are gânduri păcătoase, aceasta nu înseamnă că e lipsit de păcate, ci doar că pe moment lipsește lucrul în stare să i le stârnească. „Altceva este a te izbăvi de gânduri și altceva a te elibera de patimi. Adeseori se izbăvește cineva de gânduri, când nu sunt de față acele lucruri față de care are anumite patimi. Dar patimile se ascund în suflet, iar când se arată lucrurile, ies la iveală”. Știm din viața pustnicilor că în singurătate nu se mișcă în om patimile pe care le iscã întâlnirea cu semenii; dar ele se ivesc îndată ce se părăsește sihăstria. „Negreșit, orice patimi nevindecate vom duce în pustie, le vom simți acoperite în noi, și nu sugrumate”, spune Avva Ioan Casian. „Câte un om pare răbdător și smerit până nu s-a întovărășit cu cineva, dar cum s-a ivit prilej de iritare, îl și vezi revenit îndată la firea lui de mai înainte. Patimile ce stăteau ascunse au și irupt ca niște cai fără zăbală care, după o prea lungă odihnă, tâșnesc năvalnic și sălbatic din grajd, rănindu-l de moarte pe cel care-i mână. Într-adevăr, întrerupând legăturile noastre cu semenii și mai mult se aprind în noi patimile dacă n-au fost sugrumate mai înainte”. Același Sfânt Părinte, în altă scriere a sa, spune din nou că dacă omul nu luptă împotriva patimilor sale și nu le smulge din suflet, ele nu pier, ci, dimpotrivă, se întăresc tot mai mult: „Să știm bine că dacă ne retragem în locuri îndepărtate și pustii fără să ne fi curățit de toate patimile noastre, nu înseamnă că, nemaiputându-le practica acolo, ele nu există în noi ca dorință. Rămâne ascunsă în noi, șerpuind oarecum, rădăcina tuturor patimilor dacă n-a fost smulsă, și o simțim după oarecare semne că trăiește încă în noi. Și nu doar trăiește, ci și sporește tot mai mult”. „Lucrarea păcatului ne lipsește, iar nu pofta. Aceste patimi, dacă ne amestecăm din nou cu oamenii, de îndată ies din hrubele simțurilor noastre, dovedind că ele nu se nasc atunci când tâșnesc cu putere, ci că abia atunci au ieșit la iveală, după ce stătuseră multă vreme ascunse”.
Învățătura Sfântului Părinte e limpede: până nu e deplin stârpită din suflet, patima rămâne vie și crește în ascuns, fără ca omul să-și dea seama; și, pe măsură ce crește, capătă tot mai multă putere și, îndată ce află prilejul, izbucnește cu cea mai mare furie. Aceasta se întâmplă însă numai dacă omul e lipsit de luare-aminte și nu se străduiește s-o biruie cu puterea harului.
Vedem din toate aceste texte că pornirile pătimașe ale omului nu sunt determinate, așa cum se crede cel mai adesea, de circumstanțe exterioare. Evenimentele și oamenii nu fac decât să dea la iveală patimile ascunse în suflet. „Fiecare este ispitit de propria sa poftă atunci când e tras și momit de ea”, spune Sfântul Apostol Iacov în epistola sa (1, 14). Iar Sfântul Ioan Casian atrage atenția asupra faptului că: „Negreșit, niciodată nimeni nu e împins la păcat fiind ațâțat de patima altuia dacă n-are închisă în inima lui hrana păcatelor și nici nu trebuie să credem că cineva este amăgit pe dată când, la vederea frumuseții unei femei, cade în nerușinata desfrânare, ci mai degrabă că această vedere a fost doar prilejul care a scos la suprafață boala ascunsă, încuibată în adâncul lui”. „E un lucru de râs și o judecată strâmbă – scrie Avva Dorotei – să spună cineva despre un altul care l-a supărat zicându-i vreun cuvânt: «De nu venea acesta și nu-mi vorbea și nu mă tulbura, n-aș fi păcătuit». Oare cel ce i-a spus lui acel cuvânt a sădit în el patima? Acela doar i-a arătat lui patima care era în el […]. Așa și acesta se socotea pe sine șezând în pace și în liniște, dar înlăuntrul lui avea patima și nu știa. A fost de-ajuns să-i spună fratele acela un singur cuvânt și a scos la arătare putreziciunea ascunsă înlăuntru”. Dând un același exemplu, Sfântul Ioan Casian conchide: „Când cineva învins de o ocară se aprinde de focul supărării, trebuie să credem că pricina acelui păcat nu este mușcătura defăimării, ci mai degrabă vădirea slăbiciunii ascunse”.
Patimile pe care omul nu și le cunoaște generează o profundă stare de boală. Cu patimile știute – care și ele rănesc grav sufletul – omul se poate lupta mai ușor. Însă cele ascunse – fie tainice prin natura lor, fie de care omul însuși nu vrea să știe, fie nemărturisite – sunt pricină de mult rău și de boală grea a sufletului. Active și puternice, pentru că au fost lăsate să crească și să se întărească fără nici o opreliște, ele rod și macină pe încetul sufletul, surpându-l pe neștiute. „Gândul ascuns ruinează sufletul, iar cel ce se tăinuiește pe sine se va îmbolnăvi”, spune Sfântul Ioan Casian. Iar într-una din convorbirile sale duhovnicești amintește cuvintele lui Avva Theor despre „puterea pe care gândurile ascunse o au asupra noastră, despre natura lor și despre robia groaznică în care ne țin câtă vreme rămân nemărturisite”. Un alt Sfânt Părinte învață, în același sens: „Pe măsura ce omul își tăinuiește cugetele, ele se înmulțesc și se fac puternice […]. După cum cariul macină lemnul, tot așa gândurile păcătoase strică inima”.
Așadar, primul pas spre tămăduirea sufletului este scoaterea la lumină a patimilor care zac în el, ca omul să-și vadă și să-și cunoască starea de păcătoșenie.
Jean Claude Larchet, Creștinul în fața bolii, suferinței și morții, Editura Sophia, București, 2004