La crearea lumii, pământul era acoperit de ape, de întuneric şi de adâncuri, dar „Duhul lui Dumnezeu – adică lucrarea Sfântului Duh – Se purta pe deasupra apei“ (Fc. 1,2). Pământul era nevăzut, şi numai Duhul lui Dumnezeu pătrundea întunecimile şi adâncurile. Apoi, Dumnezeu l-a făcut pe om „luând ţărână din pământ; şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă, şi s-a făcut omul cu suflet viu“ (Fc. 2, 7).
Expresia „Duhul lui Dumnezeu” arată limpede că, la crearea lumii, Duhul Sfânt împărăţea şi exprima, ca un Stăpân, Dumnezeirea. Dar când Dumnezeu l-a făcut pe om, atunci „a suflat în faţa lui suflare de viaţă”. Suflarea aceasta de viaţă este o umplere cu Duhul lui Dumnezeu, care dă viaţă omului făcut din nimic. Este lucrarea necreată a lui Dumnezeu, săvârşită prin mijlocirea Duhului Sfânt.
Dar, pentru că Dumnezeu „l-a făcut pe om luând ţărână din pământ”, omul era ţărână, iar ţărâna nu devine duh. De aceea Dumnezeu, prin suflarea Sa, prin propria Sa irumpere din adâncurile existenţei Sale, a aruncat în ţărână propria Sa rază de lumină, pe Sine Însuşi, transmiţându-i o lucrare foarte strălucitoare şi foarte activă, care i-a dat viaţă. Astfel că omul a ajuns ca, din nimic, să fie „cu suflet viu”, asemenea lui Dumnezeu. Acum sufletul lui, duhul lui erau o existenţă vie, şi el putea să vorbească faţă către faţă cu Dumnezeu şi cu Sfântul Duh (cf. 1 Cor. 13, 12).
Suflarea de viaţă, suflarea Duhului Sfânt, este o pecete, o întipărire, care nu se mai şterge. A fost pusă pe om şi a devenit bunul lui definitiv. Potrivit Părinţilor, suflarea de viaţă se numeşte „chip al lui Dumnezeu”. Sfântul Duh Şi-a arătat interesul faţă de om şi l-a făcut chip viu al lui Dumnezeu, ca să ajungă la asemănarea prototipului dumnezeiesc. Prin urmare, Sfântul Duh Se îndeletniceşte cu noi, Îl purtăm înlăuntrul nostru, Îl respirăm, ne vorbeşte, ne iubeşte, ne învăluie. Şi totuşi, nu Îl simţim. Cum am putea să-L simţim? Ce receptor puternic ni L-ar putea aduce, asa încât să-L vedem si să vorbim cu El? Nimeni altul decât Însuşi Sfântul Duh, în numele Fiului. „Duhul dumnezeiesc care m-a făcut şi suflarea Celui Preaînalt care m-a învăţat”, zice Iov (38, 8), adică Duhul Sfânt m-a făcut, iar suflarea Lui, harul Lui, mă învaţă ce vrea Fiul si Atotţiitorul vieţii mele.
După ce am văzut naşterea omului, după ce ştim că Dumnezeu, Sfântul Duh, este cu noi, să vedem acum câteva întâmplări din Vechiul Legământ.
Duhul Sfânt nu a încetat să-i cerceteze pe oameni, lucra împreună cu ei ca să reuşească să ajungă dumnezei, întotdeauna îi cerceta fie ca o persoană, fie ca mai multe. Să luăm câteva exemple.
Moise, pentru că iudeii murmurau mereu, a obosit şi nu mai putea să conducă singur atâta popor. Atunci Dumnezeu i-a spus să aleagă şaptezeci de bărbaţi dintre bătrânii poporului şi să-i aducă la Cortul Mărturiei. Acolo i-a cercetat Sfântul Duh: „Şi a coborât Domnul în nor, şi i-a vorbit, şi a luat din duhul care era peste el şi l-a pus peste cei şaptezeci” (Num. 11, 25).
A coborât Domnul din ceruri? Cum L-au văzut? Ca pe un fulger? Ca pe un trăsnet? Ca pe un bărbat? Ca pe un înger? Nu, ci „în nor”, ca să arate că un nor cu totul luminos Îl acoperea pe Domnul. Întrucât Domnul este nevăzut, îţi dai seama că înlăuntrul norului, care se înfăţişa cu atâta dulceaţă şi lumină înaintea ochilor celor şaptezeci, Se afla Domnul, şi deopotrivă Duhul Sfânt. „Şi i-a vorbit” Domnul din nor „şi L-a pus peste ei” pe Duhul Sfânt. Domnul a revărsat din adâncurile Sale pe Duhul Sfânt, şi cei şaptezeci de îndată au început să prorocească.
Mai târziu, cu puţin înainte de moartea sa, Moise l-a lăsat ca urmaş al său pe Iisus Navi. „Şi şi-a pus Moise mâinile peste el, şi Iisus, fiul lui Navi, s-a umplut de duhul priceperii“ (Deut. 34, 9). Moise ajunsese la vârsta de o sută douăzeci de ani si trebuia ca altcineva să-i conducă pe evrei în pământul făgăduinţei. Pe cine a ales Duhul Sfânt ca urmaş? Pe Iisus Navi. Şi Moise „şi-a pus mâinile lui peste el”, în locul Tatălui şi al Fiului, ca să arate că prin voia sa proprie îl lasă pe acesta ca urmaş.
Să mai luăm încă un exemplu. Cine l-a uns pe David? „Samuil l-a uns (…) şi a venit Duhul Domnului peste David” (1 Împ. 16, 13). În clipa în care prorocul Samuil l-a uns pe David, „a venit Duhul Domnului”, adică Duhul Sfânt a intrat năvalnic în David, i-a inundat fiinţa, şi David a devenit un proroc, un rege important şi un salvator al iudeilor. El însuşi spune undeva: „Duhul Domnului a grăit întru mine“ (2 Împ. 23, 2). De ce a intrat Duhul Sfânt în David? Pentru că era nevinovat, simplu şi credincios.
Oare nu putem găsi şi noi o modalitate, o metodă, aşa încât să-L facem pe Dumnezeu să ni-L dea pe Duhul, şi El să năvălească în cele dinlăuntru ale noastre? Să ne rugăm ca să reuşim lucrul acesta şi veţi vedea cum se va schimba viața noastră!
Din: Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători, Editura Sf. Nectarie, 2016, p. 19-20