Să vă relatez o întâmplare din anii copilăriei mele. Acasă aveam o cățea căreia i-a venit ceasul să nască. A născut undeva, departe de casă și eu m-am dus să văd unde a născut. M-am luat după ea și când am ajuns într-o pădurice am pierdut-o. Căutând-o, fără să-mi dau seama, m-am așezat în fața micuței grote în care născuse. Imediat ce a observat că sunt lângă cățelușii ei, m-a atacat. N-a mai știut că sunt stăpânul ei. Când s-a repezit să mă muște, am reușit să țip, mi-a recunoscut vocea și s-a dat înapoi. În clipa aceea critică, câinele nu se mai îngrijea doar de el, ci și de cățelușii lui. Așa se întâmplă și în noi. Vai de cel care are ca lucrare să scoată șarpele din gaura lui. Vai de cel căruia Dumnezeu i-a încredințat o asemenea lucrare, să spargă fortăreața numită EGO.
Va fi sfâșiat.
Va fi mușcat și sfâșiat, fiindcă fortăreața nu se predă ușor.
În funcție de cunoștințele și însușirile pe care le are cineva, va aduce argumente pentru a se convinge pe sine și pentru a se amăgi pe sine, firește, chiar și spre pieirea lui, spre nimicirea lui.
Așadar, când sosește acest ceas critic, oricâtă dispoziție ar avea cineva să asculte, nu va asculta. Puțini sunt aceia care, cu simplitate și cu lipsă de viclenie, pot spune: ,,Așa să fie, așa să fie” și înaintează spre sfințenie.
Mulți suferă și îi fac și pe alții să sufere. Dar după cum a spus apostolul Pavel: ,,Mulțumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos”.
Da, prin Iisus Hristos, în cele din urmă, toate se vor rezolva, toate se vor rândui.
Arhim. Simeon Kraiopoulos, Sufletul meu, temnita mea, Editura Bizantina, 2009