
Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri (Matei 7, 21).


Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri (Matei 7, 21).

Maxim, un Sfânt grec din secolul IV, aude într-o zi citindu-se în biserică pasajul din Epistola Sfântului Pavel în care Apostolul recomandă să ne rugăm neîncetat. Tânărul e atât de mișcat, încât se gândește că n-are nimic mai bun de făcut decât să urmeze acest sfat. Părăsind biserica, se duce în munții din apropiere și își impune să se roage fără încetare.

Părintele Porfirie povestește:

Stareţul a mai spus: „Un frate l-a întrebat pe altul: «Cine te-a învăţat rugăciunea lui Iisus?». Acela a răspuns: «Diavolii». «Dar cum se poate?». «Da, ei mă tulbură, cu cugete păcătoase, iar eu fac, tot fac rugăciunea lui Iisus şi aşa m-am obişnuit»”. „Iar când încep să te răscolească, roagă-te aşa: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii!»”.

Maică, cum putem ajuta oamenii aflaţi în prag de disperare, dacă aceştia nu prea cred în Dumnezeu?

Cândva, un creștin, în timp ce săpa cu mulți alții într-o carieră de piatră, o stâncă s-a prăbușit și a strivit mulți muncitori. Femeia unuia dintre aceștia, doamna Arghiro, considerându-l mort deja pe soțul ei, a dat unui preot tot ceea ce putuse din strictul ei necesar spre a face 40 de Sfinte Liturghii pentru odihna sufletului lui. Pentru scopul acesta dădea în fiecare zi o prescură, o sticluță cu vin și o lumânare mare. Când preotul a ajuns la 20 Sfinte Liturghii, diavolul a început să fie invidios pe evlavia femeii. I s-a aratat acesteia și i-a spus că preotul a plecat pentru o treabă de-a sa urgentă. Nu mai avea rost să-i trimită prescură. Îi va trimite în altă zi, zise diavolul. Această ispită i-a adus-o de trei ori pe durata celor 40 de Sfinte Liturghii.

Poate una dintre cele mai intens dezbătute și mai prost înțelese Taine este Spovedania. Să zăbovim puțin pentru a descifra acest mister.

Sfântul Părinte Porfirie credea în valoarea rugăciunii pentru viaţa duhovnicească şi-şi sfătuia fiii duhovniceşti să se roage necontenit:

Întrebare: În Duminici și la marile praznice, Biserica ne îndeamnă să petrecem în liniștire. Este ca și cum timpul s-ar opri în loc pentru noi pentru o vreme?

In episodul cu femeia canaaneancă (Mt. 15,22), îl vedem pe Hristos, cel puţin la început, refuzând să răspundă unei rugăciuni. Acesta este un caz de rugăciune încercată într-un mod extrem de dur. Femeia a cerut ceva întru totul potrivit, a venit cu o credinţă desăvârşită şi nici măcar nu a spus „dacă poţi”, doar a venit, sigură că Hristos poate şi că va fi dispus, iar copilul ei va fi tămăduit. La toată această credinţă, răspunsul a fost „Nu”.

Existau și cazuri mai grele, despre care Starețul spunea: „Pentru unii fac ani de zile rugăciune și nu se folosesc, pentru că au încăpățânare, împotrivire, egoism. Și zic: «De ce Dumnezeu nu ne dă lucrul acesta?» Dar de ce să li-l dea? Ca să-i facă și mai egoiști, și mai încăpățânați? Nu le-ar folosi dacă Dumnezeu le-ar da acel lucru.

Din nefericire, noi îl iubim pe aproapele nostru având în minte nişte criterii omeneşti. Iubirea de aproapele este o poruncă dumnezeiască, adică noi ar trebui să ajungem în așa fel încât, indiferent cum se prezintă el în faţa ochilor noştri, indiferent cum se prezintă el în societate, noi să-l iubim aşa cum îl iubeşte Dumnezeu. Aceasta este ţinta. Dacă ne-au zis Părinţii că iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu, înseamnă că iubirea la care avem noi acces este una nelimitată. Dar noi, din păcate, ne raportăm la aproapele cu criterii pur omeneşti.

Când citim Evanghelia, iar chipul lui Hristos devine irezistibil, plin de slavă, când ne rugăm şi devenim conştienţi de măreţia, de sfinţenia lui Dumnezeu, spunem noi vreodată „nu sunt vrednic ca El să vină până la mine”? Ca să nu mai pomenesc de toate acele ocazii în care ar trebui să fim conştienţi de faptul că nu poate veni până la noi fiindcă ne-am făcut cu totul nevrednici de asta.

„Numele Fiului lui Dumnezeu este mare şi fără de hotar şi susţine întregul univers”, afirmă Păstorul lui Herma, şi nu vom aprecia rolul Rugăciunii lui Iisus în spiritualitatea ortodoxă fără a cunoaşte puterea şi darul numelui dumnezeiesc. Dacă Rugăciunea lui Iisus este mai creatoare decât alte invocaţii, aceasta se datorează faptului că ea conţine numele lui Dumnezeu.

Cel care se bucură de iubire neapărat se va folosi și din rugăciune. Și cât de bun este acest lucru reiese din următoarele: Sfântul Pavel, cel care a urcat până la al treilea cer, care a auzit cuvinte negrăite, care a depășit toate nevoile firii omenești, care nu era în primejdie să cadă în viitor, ci era cu desăvârșire păzit, a avut nevoie și de rugăciunea ucenicilor.

Există rugăciuni pentru cei care urmează să moară, de pregătire pentru această trecere spre cele veşnice. În primul rând, această pregătire constă în întoarcerea de la cele vremelnice la cele veşnice. Sfântul Serafim spunea înaintea morţii sale: „Trupeşte mă simt aproape de moarte, dar în duh sunt ca un nou-născut, simt toată noutatea şi prospeţimea unui început, nu a unui sfârşit”.

O, preasfinte și întru tot lăudate, Mare Mucenice Mina, și de minuni făcătorule; primește această rugăciune de la mine nevrednicul robul tău, căci către tine ca la un adevărat izvor de tămăduiri și grabnic folositor și ajutător preaminunat scap eu ticălosul și către sfânt chipul icoanei tale cu lacrimi fierbinți mă rog ție: vezi, sfinte, paguba mea, vezi sărăcia și ticăloșia mea; vezi bubele și rănile trupului și sufletului meu.