Existau și cazuri mai grele, despre care Starețul spunea: „Pentru unii fac ani de zile rugăciune și nu se folosesc, pentru că au încăpățânare, împotrivire, egoism. Și zic: «De ce Dumnezeu nu ne dă lucrul acesta?» Dar de ce să li-l dea? Ca să-i facă și mai egoiști, și mai încăpățânați? Nu le-ar folosi dacă Dumnezeu le-ar da acel lucru.
Procedând astfel, este ca și cum I-ar porunci lui Dumnezeu. Iar dacă ar spune: «Dacă vrei, dă-mi lucrul acesta», atunci Dumnezeu ar lucra în ei. Felul de a te ruga trebuie să fie smerit.”
Într-o epistolă din 18 septembrie 1967, Starețul scria: „De multe ori am stăruit în rugăciune pentru diferite lucruri, pentru mine sau pentru alții, dar, mai târziu, a trebuit să cer iertare de la Dumnezeu și să-I cer exact contrariul. De atunci mă rog ca El, ca un Părinte bun, să dăruiască ceea ce este de folos sufletului, pentru că toată Jertfa Sa a fost pentru a rândui sufletele noastre în Rai, lângă El.”
Starețul nu era părtinitor și nu făcea deosebiri între oameni. „Voia lui Dumnezeu este diferită pentru fiecare om.” Ceea ce era sigur e că toți cei care veneau la el plecau mângâiați și întăriți.
Dacă nu premerge tămăduirea sufletească, cea trupească nu folosește prea mult, pentru că, de obicei, cei vindecați doar trupește se întorc la vechile păcate. Minunile aveau un caracter mântuitor — aceasta urmărea Starețul: nu doar vindecarea trupului, ci mai ales mântuirea sufletului, pentru care Însuși Dumnezeu S-a făcut Om și Și-a vărsat Sângele.
Cea mai mare minune era întărirea credinței: cei vindecați deveneau creștini conștienți, se vindecau de patimi și Îl slăveau neîncetat pe Dumnezeu. Aceasta are o valoare incomparabil mai mare și o dăinuire veșnică.
Starețul dorea ca bolnavii să împreună-lucreze cu el la tămăduirea lor, să aducă și ei cea mai mică jertfă pentru Hristos — de pildă, să lase o patimă, fumatul, băutura sau altceva.
Când cei vindecați voiau să-i ofere un dar în semn de recunoștință, Starețul nu primea. Le cerea doar să se așeze duhovnicește: să se spovedească, să se împărtășească, să trăiască precum buni creștini. Nu le cerea milostenii mari sau să zidească biserici; acestea le lăsa la buna lor voie.
Bucuria lui cea mai mare era atunci când, odată cu vindecarea trupească, se vindeca și sufletul celui care venea la el, se folosea întreaga familie și era slăvit Numele lui Dumnezeu.
Ieromonahul Isaac, Viața Cuviosului Paisie Aghioritul, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Ed. Evanghelismos, 2005