Poate una dintre cele mai intens dezbătute și mai prost înțelese Taine este Spovedania. Să zăbovim puțin pentru a descifra acest mister.
Spovedania reprezintă venirea cu pocăință în fața preotului și mărturisirea păcatelor în fața lui Hristos. La sfârșitul spovedaniei, preotul poate da câteva sfaturi celui spovedit, în funcție de nevoile sale. La final, preotul rostește rugăciunea de iertare a păcatelor, deoarece el este slujitor al iertării lui Iisus Hristos.
Majoritatea denominațiunilor protestante cred că practica mărturisirii păcatelor în fața unui preot nu are un fundament biblic, deoarece „unul este Dumnezeu, unul este și Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni: Omul Hristos Iisus” (I Timotei 2,5). Este interesant faptul că unii protestanți, precum luteranii, au păstrat spovedania în cultul lor, deși ea, în general, a fost scoasă din uz.
Mulți oameni cred că nu se pot mărturisi altei persoane. Înainte de a continua, trebuie să ne amintim că nu dorim să fim membri ai unei Biserici care are doar învățăturile care ne plac nouă. Pe noi ne interesează găsirea Bisericii care are adevăratele învățături ale lui Iisus Hristos și ale apostolilor Săi. Este spovedania o invenție romano-catolică, folosită pentru a promova puterea ierarhiei, sau poate fi un puternic ajutor în lupta noastră duhovnicească, instituit chiar de Dumnezeu?
În mai multe pasaje, Noul Testament vorbește despre mărturisire și iertarea păcatelor, atât în înțeles general, cât și ca Taină:
„Și Iisus le-a zis iarăși: «Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi». Și, zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: «Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, vor fi ținute»” (Ioan 20, 21–23).
Vedem că Domnul Însuși a suflat Duhul Sfânt asupra apostolilor Săi cu scopul de a le transmite și lor unul dintre marile daruri ale slujirii Sale: darul iertării păcatelor.
Aceasta a fost un fel de hirotonire a ucenicilor. Când cineva ne spune că doar Dumnezeu poate ierta păcatele, să-l întrebăm ce vrea să spună acest pasaj biblic. Pentru Biserica Ortodoxă, ca și pentru Biserica primară, este clar că aici se vorbește despre un dar special dat slujitorilor lui Hristos.
„Mărturisiți-vă deci unul altuia păcatele și rugați-vă unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5,16).
„Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1,9).
Este cunoscut faptul că, în Biserica primară, spovedania se făcea în public, în fața întregii comunități. Acesta era un aspect foarte important al închinării aduse lui Dumnezeu, deoarece se considera că mântuirea personală este legată direct de mântuirea celor din jur. Când un om păcătuia, fie că acest act era public sau privat, se considera că întreaga comunitate era afectată de efectele păcatului.
Cu toate acestea, practica spovedaniei publice nu s-a păstrat în Biserică, fiind înlocuită de spovedania privată, când locul martorilor din Biserică a fost luat de un singur martor: preotul.
Motivul acestei schimbări a fost acela de a-i ajuta pe acei oameni care ar fi simțit un prea mare sentiment de rușine în a se expune în fața comunității. De asemenea, unele păcate puteau crea dispute în cadrul comunității și puteau conduce ușor la bârfă și judecare, așa cum se întâmplă adesea și în jurul nostru. Astfel, darul oferit de Dumnezeu de a ierta păcatele putea deveni o piatră de poticnire pentru unii. De aceea, preotul a fost ales să asculte păcatele în numele tuturor.
Din mai multe motive, aceasta a fost soluția logică. În primul rând, preotul era singurul din comunitate (exceptându-l pe episcop) care putea ierta păcatele. În al doilea rând, mărturisirea făcută în fața preotului presupunea păstrarea secretului, deoarece preoții erau și sunt obligați să respecte Taina Spovedaniei. În al treilea rând, timpul petrecut în compania preotului favorizează dezvoltarea vieții duhovnicești a celui care se spovedește. Această relație îi permite preotului să găsească metodele potrivite pentru a oferi sfat și îndreptare celui spovedit, menținându-l pe calea mântuirii. În al patrulea rând, mărturisirea în fața altei persoane arată că omul se pocăiește cu adevărat și are suficientă smerenie pentru a permite altcuiva să-i cunoască secretele. Acest tip de smerenie este cheia succesului duhovnicesc.
Iată ce spun câteva dintre scrierile timpurii despre această Taină:
„În Biserică să-ți mărturisești păcatele tale și să nu te duci la rugăciune cu conștiința rea. Aceasta este calea vieții.”
„O parte dintre aceste femei fac mărturisire publică, însă altele se rușinează să o facă și, în liniște, ca și cum s-ar retrage singure de la nădejdea vieții întru Dumnezeu, fie se leapădă cu totul de credință, fie oscilează, mergând pe două căi.”
„Presupun că foarte mulți, din cauza săvârșirii acestui act (spovedania) în public, ori se sustrag de la el, ori îl amână zi după zi; ei țin seamă mai mult de rușine decât de mântuire, asemenea celor care, având vreo vătămare în părțile mai rușinoase ale trupului, evită să se arate medicilor și astfel pier din cauza rușinii lor.”
„Mai există și o a șaptea iertare, dură și încordată, prin pocăință, când păcătosul își spală așternutul său în lacrimi [cf. Psalmul 6,7], iar lacrimile îi sunt pâine ziua și noaptea [cf. Psalmul 41,4], când nu roșește a arăta preotului Domnului păcatul și a cere leac.”
„De câtă credință și teamă de Dumnezeu dau dovadă cei care își mărturisesc păcatele în fața preoților lui Dumnezeu în mod neprefăcut și cu pocăință, făcând o dezvăluire a conștiinței. Vă implor, fraților, ca tot cel care a păcătuit să-și mărturisească păcatele atât timp cât este în această lume, cât timp mărturisirea sa poate fi primită și iertarea adusă prin preot este plăcută înaintea Domnului.”
Preoții au o putere pe care Dumnezeu nu a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Nu îngerilor li s-a spus, ci oamenilor: „Oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer” (Matei 18,18). Stăpânitorii pământului au puterea de a lega trupurile, însă puterea preoților leagă sufletele și străbate cerurile. Dumnezeu întărește în ceruri cele săvârșite de preoți pe pământ; Stăpânul întărește hotărârea dată de robi.
Am văzut referințele biblice și citatele unor adevărați păstori ai Bisericii primare. Acești scriitori erau considerați îndrumători de mare autoritate și normativi în predarea învățăturii corecte a Bisericii. De asemenea, când vine vorba de actul mărturisirii în fața unei persoane, ar trebui să luăm în considerare faptul că mulți dintre noi plătim adesea sume importante psihologilor, psihiatrilor sau consilierilor pentru a ne asculta mărturisirea (într-un anumit sens). Așa cum spunea G.K. Chesterton: „Psihanaliza este spovedanie fără iertarea păcatelor”.
Pocăința nu este un act care se petrece o singură dată în viață, ci o călătorie continuă, necesară pentru urmarea zilnică a căii creștine, deoarece doar cei curați cu inima Îl vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5,8). Acest mod de a trăi ne apropie de Dumnezeu prin spovedanie. Dacă am mers toată viața la biserică, dar încă ne luptăm cu păcatele trecutului și cu vina pe care acestea o aduc, poate este timpul să primim medicamentul iertării păcatelor. Hristos Domnul nostru a dorit ca fiecare dintre noi să primească acest dar.
„Să lepădăm orice povară și păcatul care grabnic ne împresoară și să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte” (Evrei 12,1).
Pr. James Guirguis
„Căutați căile cele de demult”
Editura Doxologia