„A fi prieten cu Dumnezeu, oare nu este prea îndrăzneț ca cineva să spună asta?”, a întrebat Preasfinția Sa.
PS Damaschin Dorneanul explică ce înseamnă a fi prietenul lui Dumnezeu
PS Damaschin Dorneanul
Avem nevoie unii de alții…
Nu putem trăi de unii singuri. Și trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu și să prețuim lucrul acesta, și anume că depindem într-un fel de alții. Adică avem nevoie de alții și alții au nevoie de noi. Copilul are nevoie de mama și de tata, oricât ar crede el că, dacă ajunge la 14–15 ani, de-acum poate trăi singur. Nu poate trăi singur, nu se poate descurca singur. Și nu mă gândesc doar la faptul că nu are un salariu consistent și constant din care să trăiască. Tot are nevoie de mama și de tata care să-i ofere spațiu de locuit și mâncare, dar nu doar atât. Se amăgește acel tânăr care crede că poate să ia viața în piept de unul singur la o vârstă atât de fragedă.
„Cred, Doamne, ajută necredinţei mele” este laitmotivul fiecărui credincios
Dacă vă aduceţi aminte de nişte cuvinte foarte jignitoare, aproape hulitoare, pe care le-au rostit fariseii, arhiereii Vechiului Testament, cunoscătorii de Lege, către Domnul Hristos, când era pe Sfânta Cruce: „Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce ca să vedem şi să credem”. Dar, în momentul în care ai văzut, iese din ecuaţie credinţa! Este, dacă vreţi, şi o eroare lingvistică: când spun că cred pentru că am văzut, cele două se anulează una pe alta. Şi, de aceea, atunci când obiectul nădejdii sau obiectul credinţei este atins, nu mai pot vorbi nici despre nădejde, nici despre credinţă.
Diavolul incovoaie, leagă și înjosește, Dumnezeu ridică, dezrobește, vindecă și înnobilează
Asta face Dumnezeu: vindecă, tămăduiește și ridică! Diavolul nu face asta! Diavolul face taman opusul lucrării lui Dumnezeu! Și a venit Dumnezeu ca să strice toate lucrările diavolului. Diavolul înjosește, Dumnezeu înnobilează, diavolul îmbolnăvește, Dumnezeu vindecă.
„Invaţă-mă Tu cum să-l iubesc, dă-mi Tu din iubirea Ta!”
Din nefericire, noi îl iubim pe aproapele nostru având în minte nişte criterii omeneşti. Iubirea de aproapele este o poruncă dumnezeiască, adică noi ar trebui să ajungem în așa fel încât, indiferent cum se prezintă el în faţa ochilor noştri, indiferent cum se prezintă el în societate, noi să-l iubim aşa cum îl iubeşte Dumnezeu. Aceasta este ţinta. Dacă ne-au zis Părinţii că iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu, înseamnă că iubirea la care avem noi acces este una nelimitată. Dar noi, din păcate, ne raportăm la aproapele cu criterii pur omeneşti.
“Cât de vie mai este viața noastră? E viu sau e mort sufletul nostru?”
Care este cea mai cunoscută, cea mai îndrăgită şi de toţi intonată cântare la rugăciune a Bisericii noastre? „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.
Puterea noastră e nimic fără Dumnezeu…
Ne punem de foarte multe ori încrederea în ceea ce avem, în ceea ce putem, în ceea ce ştim noi şi uităm repede de Dumnezeu şi credem că în cele 10 minute pe care le-am putea da dimineaţa întâi lui Dumnezeu stă eficienţa zilei care începe.