„Să cerem să-L vedem pe Hristos ca și Toma, chiar să și-L pipăim, ca să ne convingem cum trebuie. El este Singurul care nu ne va deznădăjdui, nu ne va descuraja niciodată…” (Monahul Moise Aghioritul)
Aici este drama acestei diluări de sens a ceea ce înseamnă odihna creștinului. Dar mai este și varianta cealaltă, pe care o știm cu toții: ce bine sforăie creștinul duminica dimineața și zice că Domnul îl iartă, că doar a muncit toată săptămâna!
Duminica trecută am prăznuit slăvita Înviere a Domnului. Ecoul marii sărbători persistă. Strălucitoarea sa lumină ne inundă. Hristos Cel înviat îl cercetează pe necredinciosul Toma și pe noi. Se coboară la neputința noastră. Consimte să ne cerceteze, ca să ne alunge gândurile de necredință, de îndoială și de frică.
A rămas în popor sintagma „Toma necredinciosul”, dar necredința Sfântului Apostol este cu totul diferită față de necredința care e păcat sau împotrivire față de Duhul Sfânt. Reacția Sfântului Apostol Toma se explică mai degrabă printr‑o exigență impusă sieşi decât printr‑un act de lipsă de încredere în Domnul. Auzind de la ceilalți apostoli că L‑au văzut pe Domnul înviat, Toma a refuzat să creadă acestor mărturii şi a rostit cunoscutele cuvinte: „Până nu voi vedea rănile Sale şi până nu voi pune degetul meu în acestea, nu voi crede.”
De ce este această teamă de a ne descoperi cu totul în faţa propriului duhovnic?
Astfel, dacă până acum o serie de studii arătau că meditaţia are efecte semnificative într-o varietate largă de procese care se petrec în corpul nostru, aceste noi rezultate dezvăluie cum înseşi mecanismele neuronale înregistrează unele modificări. Din perspectivă teologică, aceste rezultate sunt semnificative. Cercetările medicale arată că practicile spirituale antrenează modificări profunde, schimbări structurale în densitate în anumite regiuni din creier, cu rol foarte important în atenţie şi în emoţii.
Cum să dobândim iubirea? Ce-i de făcut atunci când descoperim că nu iubim? Cum să nu deznădăjduim de iubire?
O controversă foarte veche s-a născut în jurul unei practici relativ banale: este permis să stăm în genunchi în perioada pascală? Dacă îngenunchem, nu cumva afectăm prin asta solemnitatea și bucuria Învierii Domnului? Iar dacă nu îngenunchem, cum mai putem participa la Sfânta Liturghie în deplină conștiență față de miracolul euharistic?
Lasă-i pe oameni! Nu te alipi şi nu cere de la oameni ceea ce are să-ţi dea Dumnezeu!
Nimeni n-are dreptul să plece din Casa lui Dumnezeu aşa cum a intrat. Dacă plecăm aşa cum am venit din biserică înseamnă că ceva nu s-a produs bine la noi. Cine a venit trist trebuie să plece cu faţa senină. Cine a venit cu durere în suflet trebuie să plece cu nădejde. Că Dumnezeu nu lasă pe nimeni, niciodată, să plece deşert! Nimeni din cei ce aleargă la tine nu iese ruşinat – ne rugăm de fiecare dată când citim Paraclisul Maicii Domnului. În Casa lui Dumnezeu, Dumnezeu nu stă singur! În Casa lui Dumnezeu El este însoţit de sfinţii Săi şi, atunci când rugăciunea mea, când osteneala mea e prea mică, e prea puţină, are cine să completeze.
Relația dintre soț și soție este foarte diferită de perioada romantică a „îndrăgostirii”, care funcționează ca un val uriaș ce ridică barca de pe nisip. În relația soț-soție, fiecare dintre parteneri renunță la ego-ul său. Persoana devine doar o parte dintr-un nou întreg.
Un epsicop, călătorind prin eparhia lui, a ajuns sâmbătă seara într-un sat. Era prima dată când trecea pe acolo. primarul satului l-a omenit şi la puţin timp, episcopul a cerut să-l vadă pe preot.
