„Când se abat asupra ta clevetiri, jigniri și învinuiri, nu lua aminte la cât sunt de nedrepți cei care ți le aduc – ne recomandă Sfântul Nicodim Aghioritul. Spre binele tău îngăduie Dumnezeu asta, și te vei lipsi de acest bine dacă îți vei îngădui să fii nerăbdător, întărâtat și neliniștit… Și nu iscodi de ce anume a îngăduit Dumnezeu să pățești asta.”
Să facem bine celor care ne fac rău, chiar dacă aceştia rămân neîndreptaţi. Astfel, păcatele noastre vor fi iertate şi vom dobândi smerenie. Atunci când alungăm din sufletul nostru orice duşmănie, avem multă îndrăzneală în rugăciunea noastră către Domnul.
Singurul sens al vieţii e mântuirea. Doar că oamenii cred adesea că mântuirea e ceva ce ni se dă în urma unui verdict final, dacă am făcut nişte fapte bune. Mântuirea e fericirea, e raiul. Raiul nu e un loc. Raiul e starea de relaţie cu Dumnezeu, care se trăieşte încă de aici, de pe pământ.
O persoană virtuoasă, îndemnată de duhovnicul ei, obişnuia să se împărtăşească regulat. Într-o duminică, preotul de la biserica unde mergea, a refuzat să-i dea Preacuratele Taine pe motiv că „nu se cade femeilor să vină la împărtăşanie atât de des.”
„Mă întorc acum la întâmplarea mea de Paşti. Mă pregăteam pentru sărbătoare. Îmi purificam sufletul pe cât puteam, eram surd la insulte, insensibil la lovituri, blindat împotriva foamei, încălzit de o rugăciune interioară şi în noaptea în care ştiam că este noaptea de Paşti, la ora 12 noaptea, am auzit clopotele din Aiud bătând. Vuietul lor pătrundea spiritual. Adică nu era un vuiet ca şi când ai fi lângă el, ci pătrundea prin ziduri. Era ca un mesaj pe care lumea de afară îl trimitea, lumea aceea care sărbătorea Învierea Domnului.
Nimic nu este mai de preţ decât o inimă curată, pentru că o astfel de inimă devine tron al lui Hristos. Şi ce este mai plin de slavă decât tronul lui Dumnezeu? Cu siguranţă că nimic. Dumnezeu spune despre cei cu inima curată: „Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu”.
Doar că trecerea de la deznădejdea în care ne aruncă păcatul la Bucuria cea Mare adusă de Fiul lui Dumnezeu făcut Om se face prin moarte: moartea păcatului şi a plăcerii în care ne înglodează. Şi mulţi se tem de această moarte şi nu cred că sufletul care se uneşte cu harul prin lepădarea de păcat, în felul în care ne învaţă şi ne ajută Dumnezeu în Biserica Lui, trăieşte o adevărată înviere.
Oare nu este îndeajuns a ști că Hristos a înviat? La ce bun să se chinuie cineva cu întrebarea: „Cum a înviat?”. Întrebarea voastră vine, însă, din dragoste și entuziasm, iar nu, nicidecum, din îndoială; ca atare, îmi este dragă și această întrebare a voastră, dragii mei.
Toată imnografia sărbătorii este la timpul prezent și la persoana a I-a: „Să mergem dis-de-dimineață și, în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului; și să vedem pe Hristos, Soarele dreptății, tuturor viață răsărind!”.
Pentru mulţi Paştile sunt o sărbătoare care vine şi trece. Nu avem puterea să ţinem harul şi bucuria. Ce e de făcut?