După vederea lui Hristos ca Dumnezeu adevărat şi după dobândirea cunoaşterii celei dumnezeieşti, părintele mărturiseşte că nu-L mai căuta pe Dumnezeu, ci căuta să se asemene lui Hristos şi să fie schimbat, prefăcut de către El, pe care Îl cunoştea personal şi duhovniceşte. Ce mare adevăr teologic este acesta! Nu căuta „nici un Dumnezeu necunoscut, nelimitat, impersonal sau veşnic, ci pe Hristos”, şi dorea să se asemene Lui şi să se prefacă sub puterea acestuia.”
Rugăciunea noastră se adună, se adună și se păstrează în mâinile Domnului. Iar Dumnezeu, ca un Părinte bun și iubitor, așteaptă plinirea vremii pentru a trimite această rugăciune, prin Duhul Sfânt, în sufletul celuilalt. Și acest lucru se petrece atunci când celălalt este pregătit, nu atunci când vrem noi.
Doamne, Dumnezeul meu, Tu care ai făcut cerurile şi pământul, care ai dat viață tuturor lucrărilor Tale, în acest ceas în care sufletul meu stă întristat şi plin de mânie, întinde mâna Ta cea atotputernică şi mă scoate din această întristare în care singur m-am afundat. Primește, Doamne, umilita mea rugăciune pe care o îndrept către Tine cu siguranța că mă vei ajuta.
Cred că ceea ce trebuie să avem în vedere, împreună cu pocăința, este tocmai cuvântul „pregătiți”. Expresia „drepte faceți cărările Domnului” îndeamnă la a fi drepți, să fim sinceri înaintea lui Dumnezeu. El vrea să intre înlăuntrul nostru. Prin urmare, nu vom găti alte drumuri, alte cărări, ci sufletul nostru. Înlăuntrul lui toate să devină netede. Nu înseamnă nimic altceva decât sinceritate, să devenim sinceri cu Dumnezeu.
Mi-a zis Părintele într-o zi aşa: „Tu eşti evlavios şi vrei să impui celor din jur credinţa şi evlavia ta, şi crezi că vei reuşi. Rău faci, fiindcă omul reacţionează taman invers: îi spui să facă ceva şi nu face, şi asta tocmai pentru că i-ai spus să o facă. Când te va vedea pe tine făcând acel lucru, poate că te va urma şi el, zicându-şi: «Dacă el face asta, hai să fac şi eu».
„Strălucește în inimile noastre, Iubitorule de oameni Doamne, lumina cea neînserată a cunoștinței dumnezeirii Tale și deschide ochii cugetului nostru spre cunoașterea evanghelicelor Tale propovăduiri; pune întru noi și frica de fericitele Tale porunci, ca poftele trupești cu totul călcându-le, viață duhovnicească să petrecem, toate cele ce sunt spre plăcerea Ta cugetându-le și făcându-le. Că Tu ești luminarea și sfințirea și mântuirea sufletelor noastre.”
Pe pomelnic nu se pot trece în primul rând, niciodată, sectarii, căci ei s-au rupt definitiv de Biserica lui Hristos. Pe aceştia în veac nu-i poţi trece în pomelnic. În al doilea rând nu se trec sinucigaşii: ori s-au spânzurat, ori au murit din beţie, ori au murit în duel…
Iubirea de sine este iubirea irațională a trupului, este rod al vieții căzute și este boală duhovnicească care trebuie preschimbată în iubirea de Dumnezeu și de oameni. Cu cât mai mult omul este mai iubitor de sine, cu atât mai mult nu poate să-L iubească pe Dumnezeu și pe semenul său.
Vom pleca. Aici nu vom rămâne pentru totdeauna şi trebuie neapărat să ne pregătim. Asta-i tot. Secretul este în ce chip, atunci când ne pregătim, suntem fericiţi. Nu ne este teamă.
De ce nu simţim slujbele?
Intrebarea „cum să depăşim plictiseala pe care o încercăm datorită obişnuinţei cu slujbele?” Presupun că această întrebare are în vedere în primul rând Sfânta Liturghie, pentru că este întotdeauna aceeaşi si ne obişnuim cu ea. Intr-adevăr, un lucru cu care te obişnuieşti poate să îţi provoace puţină plictiseală şi nu îl mai aştepţi cu nerăbdare, nu-l mai doreşti atât de mult. Am putea să adăugăm aici şi Taina Spovedaniei.
Când, în cadrul slujirii noastre, intrăm în contact cu lumea, vedem că acest lucru este extrem de dificil. Nu știm de ce Dumnezeu nu a binevoit să ne dea puterea de a „vindeca toate suferințele oamenilor”, așa cum a dat-o Sfinților Apostoli și Sfinților noștri Părinți. Este ca și cum, lipsiți de această putere de vindecare, în slujirea noastră noi am fi mereu acoperiți de oprobriu.
Afirmaţi la un moment dat că fiecare cruce poartă în ea o taină. Credeţi că fiecare are de parcurs un traseu iniţiatic bine stabilit în metamorfoza de la uniformitate la unicitate?
Pericopa evanghelică de astăzi ne vorbeşte despre învierea singurului fiu al văduvei din cetatea Nain (v. Luca 7, 11-17). Pericopa menţionează că atunci când Mântuitorul l-a înviat pe fiul acelei văduve, poporul cu frică a mărturisit că Dumnezeu l-a cercetat pe el.
Copilul meu, trebuie să fim tot timpul atenți, atât când ești fericit, cât și când ești trist. Când ești fericit, nu ar trebui să-ți pierzi controlul prin vivacitate și râs, și nici atunci când ești trist, să nu fii atât de sumbru încât să se vadă.
Grija prisositoare pentru nevoile vieţii este semnul omului necredincios şi mic la suflet. Şi trecem prin suferinţă atunci când ne îngrijim noi înşine pentru noi, şi nu ne punem nădejdea în Dumnezeu, Care se îngrijeşte de toate.
Este mai bine să dispreţuim toate câte nu sunt ale noastre, adică cele vremelnice şi trecătoare, şi să le căutăm pe ale noastre, adică cele nestricăcioase şi veşnice.