Pe cât este de înaltă funcția ta, pe atât de mare trebuie să fie şi smerenia ta; pe cât de mare este cinstirea, pe atât de mare trebuie să fie pogorârea de sine întru smerenie; pe cât te înalţă oamenii, pe atât de mult să te smereşti.
Pe cât de mult te cinstesc oamenii şi te slăvesc, pe atât de mult să te socoteşti nevrednic de cinstire. Nu te înălţa pentru oarecare izbânzi, ca să nu fii lepădat de Dumnezeu.
Aici trebuie să cugetăm atât despre faptele cele bune şi rele, cât şi despre consecinţele acestora. Cunoaştem din Sfânta Scriptură că n-am fost creaţi doar ca să mâncăm bine, să trăim în plăcerea noastră şi să chefuim, şi să ne veselim până la nebunie. Suntem făcuţi pentru a face binele, prin care dobândim, în această existenţă scurtă, viaţa veşnică şi fericită, la care toţi suntem chemaţi prin harul lui Dumnezeu.
Noi, creştinii, trebuie să ne ridicăm vocile şi să strigăm în semn de recunoştinţă triumfătoare: „Fericiţi suntem noi, creştinii, căci Domnul a dorit atât de mult să se unească cu noi, încât viaţa Sa a devenit a noastră”.
Domnul Însuşi a dat mărturie de aceasta atunci când le-a spus ucenicilor Săi: „Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud. Că adevăr vă grăiesc: mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă ceea ce auziţi voi, şi n-au auzit” (Mt. 13, 16-17).
Această femeie minunată, care a avut parte de o moarte cuvioasă, s-a învrednicit cu două zile înainte de sfarşitul ei să devină schimonahie, primnd numele de Maria. Pentru aceasta o rugase o viaţă întreagă pe Maica Domnului.
Era o femeie dulce la vorbă şi îi mângâia pe toţi cei din jurul ei. Atunci când pentru motive de boală (afecţiune cardiacă) s-a internat in Spitalul Militar, i-a uimit pe toţi cu graiul ei politicos. Cand venea medicul la salonul ei, ea il întâmpina cu cuvintele: „Bun venit, dragul meu doctor”. Şi apoi îl întreba cu bucurie:
Bătrânul Ioil zicea adesea despre sine: “Eu mă asemăn cu un arici. Când nu-l observi, calci pe un spin şi sângerezi”. Alteori, argumentând viaţa călugărească, explica: “Fără umilinţă, omul nu poate vedea faţa lui Dumnezeu. Pentru trup, smerenia stă în ajunare, priveghere, în a duce o viaţă aspră şi austeră, în a practica în general asceza. Smerenia, pentru suflet, constă în a trăi retras. Asceza şi viaţa retrasă, iată două mijloace care păstrează atât trupul cât şi sufletul în smerenie. Acestea două îl fac pe călugăr: el îşi smereşte trupul prin asceză şi sufletul prin viaţă retrasă”.
Grijile vieţii ne sufocă până într-atât, încât n-avem timp nici să ne rugăm. Aceasta este izbânda vrăjmaşului. Casa, îmbrăcămintea, mâncarea şi multe alte lucruri sunt absolut necesare pentru buna vieţuire a omului. Deci trebuie să ne îngrijim pentru dobândirea lor. Aceasta nu este păcat. Aşa a voit Dumnezeu să rânduiască viaţa noastră. Diavolul, lucrătorul tuturor răutăţilor însă se osteneşte neîncetat să preschimbe orice bine în rău şi distruge grija binecuvântată, măsurată şi sănătoasă, într-una iraţională, continuă şi obsesivă, care întunecă mintea şi strâmtorează inima.
La ora patru bătură clopotele. După ce Bătrânul Dimas auzi clopotele, făcu câteva metanii şi încetă să se mai roage. Se aşeză pe bordura din pronaos şi apoi sosi Macarudas, aşa era alintat Macarie. Era un monah iute în mişcări şi dulce la vorbă. Era ca un îngeraş. Cât de frumos aprindea candelele! Cât de frumos aprindea policandrul! Cât de frumos le stingea, una câte una. Cât de frumos făcea metăniile! Cerea iertare în stânga şi-n dreapta, pentru ca să ia cărţile şi să purceadă la ascultarea de canonarh. Doamne, cât îl iubeam! Era vrednic, căci avea harul lui Dumnezeu.
Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraam, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie!
Rugăciunea este o slujire care ajută pe om să se unească cu Creatorul său.
Precum o casă care are înlăuntrul său pe stăpânul este curată, aşa şi sufletul care are pe Stăpânul Hristos locuind înlăuntrul lui este de cinci ori mai curat deoarece Stăpânul Hristos cu toate vistieriile Duhului S-a sălăşluit în el. Vai de sufletul acela din care a plecat Stăpânul Hristos!, deoarece atunci acel suflet este pustiu de virtuţi şi plin de toată necurăţia şi neorânduiala; acolo locuiesc sirenele şi diavolii precum în casa pustiită petrec pisicile sălbatice, câinii şi toată necurăţia.
Muntele Athos sau Atos (în greaca modernă Άγιοv Όρος – Sfântul Munte) este un munte (2.033 m) și o peninsulă (cu lungimea de 60 km și o lățime ce variază între 8 și 12 km, aria totală fiind de 360 km pătrați) în nord-estul Greciei, în regiunea grecească Macedonia Centrală, unde își au locul 20 de mănăstiri, 12 schituri și o mulțime de chilii călugărești ortodoxe, în care trăiesc mai mult de 1500 de monahi ortodocși (datele recensământului grec din 2011 indică o populație de 1830 călugări.). Aproximativ jumătate dintre mânăstiri sunt conservatoare, urmând un regulament strict în privința disciplinei și postului. (comunitatea monastică de la muntele Athos se împarte în două tipuri de mânăstiri:
Diavolul e rău, recunosc, dar rău pentru el însuşi, nu pentru noi, dacă suntem cu băgare de seamă. Aceasta-i firea răutăţii, nu-i pericol decât acelora care şi-o însuşesc.
Dumnezeu a îngăduit înadins ca cei răi să fie amestecaţi cu cei buni. El n-a dăruit un alt pământ celor răi, şi a amestecat pe unii cu alţii, săvârşind astfel o lucrare de un mare folos. Cei buni îşi dovedesc vrednicia în mijlocul acelora care-i trag de la calea dreaptă spre rău. Căci „trebuie” – este zis – „ca să fie între voi rătăciri, ca acei statornici să se vădească printre voi”.
Adam era în Rai, ca într-un port, şi s-a înecat (Facere III, 1-24); Lot era în Sodomă, ca pe mare, şi s-a mântuit (Facere XIX, 16); Iov stătea pe gunoi şi s-a îndreptățit (Iov II, 8), iar Saul era în mijlocul bogăţiilor și şi-a pierdut împărăţia – şi pe cea de aici, și pe cea de dincolo.
Nu te poţi apăra, spunând: „Nu pot să fiu și în lume, înconjurat de treburi, și să mă și mântui”. Ştii de unde ne vine acest gând? De acolo, că nu ne rugăm des și nici nu venim des la biserică. Oare nu vedeţi pe cei care vor să primească dregătorii de la împăratul pământesc, cum stăruiesc și cum pun pe alţii să intervină, ca să dobândească ce doresc? Aceste cuvinte le spun celor ce pleacă de la dumnezeieştile slujbe și celor care se pun la sfat şi pălăvrăgesc în timpul înfricoşatei şi Sfintei Liturghii.
Arhimandritul Kiril Pavlov este unul dintre cei mai cinstiţi stareţi ai Bisericii Ruse de la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI. A fost duhovnicul Lavrei Sfânta Treime‑Sfântul Serghie şi părintele duhovnic a trei Patriarhi ruşi: Alexie I, Pimen şi Alexie al II‑lea. Mai este pomenit, de asemenea, ca „duhovnicul întregii Rusii”. S‑a născut pe 8 septembrie 1919, în satul Makovskie Vîselki, într‑o familie de creştini evlavioşi. De la 12 ani a locuit la fratele său necredincios şi, sub influenţa mediului, s‑a îndepărtat de credinţă. După absolvirea unei şcoli tehnice, a lucrat ca tehnolog la un combinat metalurgic. A luptat în Al Doilea Război Mondial cu gradul de locotenent. A fost demobilizat în 1946.
„Am vindecat mulţi oameni, însă n-aş fi putut face nimic fără ajutorul Satanei. Îmi era imperios necesar să mă aflu întotdeauna cu el într-o legătură directă, pentru a mă putea călăuzi în toate acţiunile mele. De fiecare dată când eram chemat la un bolnav, îl întrebăm în prealabil pe Diavol dacă trebuie să merg. Uneori îmi spunea: „Poţi merge, căci vreau să-l vindec pe bolnav”, şi atunci porneam la drum. Însă alte dăţi îmi răspundea: „Nu vreau să-l vindec.” (Legat de aceasta, părintele Paisie Aghioritul atrăgea atenţia asupra faptului că Satana nu poate vindeca decât bolile pe care le-a provocat el însuşi.)
Dacă ai prieteni, fugi de întâlnirile dese cu ei, căci numai întâlnindu-te rar cu dânşii le vei fi de folos. Iar dacă vezi că îţi vine prin ei vreo vătămare, cu niciun chip nu te mai apropia de dânşii. Trebuie să ai ca prieteni pe cei ce pot fi de folos şi de ajutor vieţuirii tale. Fugi şi de întâlnirile cu bărbaţii răi şi războinici, şi cu niciunul din aceştia să nu locuieşti împreună; ba şi de sfaturile lor cele de nimica să te lapezi.
Părinţii filocalici aşează la loc de cinste virtutea smereniei numind-o mama virtuţilor, sau rădăcina tuturor virtuţilor. Dar oamenii de astăzi se luptă uneori din răsputeri pentru afirmarea personală în diferite domenii, într-un cuvânt, în viaţă. Vă rugăm să ne spuneţi cum se poate realiza echilibrul dintre smerenie şi afirmarea propriei personalităţi?