Arhimandritul Kiril Pavlov este unul dintre cei mai cinstiţi stareţi ai Bisericii Ruse de la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI. A fost duhovnicul Lavrei Sfânta Treime‑Sfântul Serghie şi părintele duhovnic a trei Patriarhi ruşi: Alexie I, Pimen şi Alexie al II‑lea. Mai este pomenit, de asemenea, ca „duhovnicul întregii Rusii”. S‑a născut pe 8 septembrie 1919, în satul Makovskie Vîselki, într‑o familie de creştini evlavioşi. De la 12 ani a locuit la fratele său necredincios şi, sub influenţa mediului, s‑a îndepărtat de credinţă. După absolvirea unei şcoli tehnice, a lucrat ca tehnolog la un combinat metalurgic. A luptat în Al Doilea Război Mondial cu gradul de locotenent. A fost demobilizat în 1946.
În timpul războiului s‑a întors la credinţă. Îşi amintea adesea că, stând de gardă în Stalingradul distrus, în aprilie 1943, a găsit printre ruinele unei case o Evanghelie. Îndată după război a intrat la Seminarul Teologic, apoi la Academia Teologică din Moscova, pe care a absolvit‑o în 1954. Pe 25 august 1954 a fost tuns în monahism în Lavra Sfânta Treime‑Sfântul Serghie. În 1965 a devenit duhovnicul obştii monahale, iar în 1970 şi econom. Mai târziu a fost numit duhovnicul Patriarhului Alexie al II‑lea şi s‑a mutat în Peredelkino (unde se află reşedinţa patriarhală), continuând să‑i îndrume duhovniceşte pe monahii lavrei.
Este autorul a numeroase predici şi învăţături. A scris mult în genul epistolar, trimiţându‑le arhiereilor, preoţilor, mirenilor, fiilor duhovniceşti şi chiar oamenilor pe care puţin îi cunoştea până la 5.000 de scrisori pe an, cu îndrumări şi învăţături. În 2003, stareţul a suferit un atac cerebral care l‑a lipsit de posibilitatea de a se mişca. „Şi totuşi el este cu noi. Iar noi suntem în inima sa blândă”, scrie monahia Natalia (Aksamentova), ajutoarea sa de chilie din ultimii ani.
Lumina tihnită a chipului autentic
Necunoscându‑l pe părinte aşa cum l‑au cunoscut alţii (şi la 40, şi la 50, şi la 60 de ani), eu m‑am învrednicit să văd numai acea bătrâneţe senină, emanând bucurie şi împăcare, fără a fi capabilă nici de mânie, nici de cea mai mică iritare din cauza vreunei absurdităţi străine. Se părea că pe toate le face uşor, cu un aer imponderabil, în acord cu propria lui natură. Dar, chibzuind după propriile lui povestiri, calea sa în monahism este calea autocontrolului aspru, neîncetat şi profund. Toate cereau o trudă enormă, deşi nevăzută. Nu‑şi permitea nici o indulgenţă ce intra în contradicţie cu poruncile evanghelice, dar exigenţa lui faţă de sine însuşi niciodată nu ducea la o asprime ascetică în relaţiile cu cei din jur. El avea cu adevărat o inimă foarte blândă şi milostivă. Nimeni nu putea să‑i reproşeze că este aspru şi închis, să‑i reproşeze acel comportament pe care nevoitorii neiscusiţi de obicei îl justifică prin nevoinţele lor „deosebite” şi prin renunţarea la deşertăciune. Îndrăznesc să gândesc că esenţială în nevoinţa sa personală nu era cantitatea închinăciunilor până la pământ şi a metaniilor numărate din şiragul de la mână, ci porunca iubirii. Să nu supere omul, să păstreze pacea în inima omului – iată, de fapt, principala grijă a părintelui, „frământarea‑cheie” de fiecare ceas. Dar veneau atât de mulţi la el, chiar oameni bolnavi psihic, cărora aprioric era cu neputinţă să le intri în voie, iar Părintele Kiril asculta nenumăratele reproşuri la adresa lui, cererile de a‑i asculta din nou şi din nou, de a‑i primi la spovedanie…
Adeseori se crea impresia că nu se nevoia nicidecum. Atât de simplu şi accesibil se purta. Nu a fost nici o situaţie în care el să fi refuzat pe cineva, aducând ca pretext trebuinţa de a citi pravila călugărească de rugăciune. Se putea presupune că el pur şi simplu lăsa deoparte pravila. În realitate, el îndeplinea pravila după miezul nopţii. Atunci când eu îl ajutam să‑şi citească pravila, aceasta se micşora considerabil. Pentru că eu oboseam, iar el avea o purtare foarte ocrotitoare faţă de o neputinţă străină şi nu îşi permitea să pună asupra noastră „sarcini anevoie de purtat”… Dar el iubea acea pravilă prescrisă de rânduiala din lavră, o iubea ca pe un izvor dătător de vlagă întăritoare. În acest fel, eu nu atât îl ajutam, cât îl lipseam de minute preţioase de mângâiere. Dar în prezenţa lui nu te puteai gândi la asta; pur şi simplu credeai că tot ce se petrece este minunat. Iar tot ce încă va mai fi va fi bun, senin, paşnic şi nesfârşit. Aşa ca iubirea din ochii săi luminoşi.
Stareţ nu s‑a considerat niciodată, după cât pot eu să chibzuiesc. Însă, de asemenea, nu considera că are dreptul de a refuza pe cineva care venea la el. Acest fapt a creat o mare problemă: cum să facem ca oamenii doritori să‑l vadă totuşi să treacă pragul chiliei sale din Peredelkino şi cum să facem ca părintele să aibă măcar puţin timp pentru odihnă? „Ce pot eu să fac?”, spunea în acele zile. „Doar să‑l ascult pe om?” Şi îl asculta… Câteodată, de la amiază până la ora două noaptea… La orele mesei, uitând să‑mi dau jos şorţul de bucătărie, alergam să‑l chem la noi la trapeză, în clădirea vecină. Chiar dacă nu voia să mănânce, el venea întotdeauna la timp. În plus, socotea că este de datoria sa negreşită să ia parte la spălarea veselei. Fără o umbră de seriozitate posomorâtă, fără povăţuiri emfatice – cu veselie, bună dispoziţie, parcă ar fi fost de la sine înţeles – spăla grămada farfuriilor şi ceştilor noastre murdare (eu şi surorile izbuteam să ascundem cealaltă grămadă), apoi din nou mergea să primească oamenii… Aşa în fiecare zi. Şi nouă, într‑un sfârşit, acest fapt a început să ni se pară o chestiune obişnuită. Da, părintele spală vesela, ce e aşa extraordinar?…
Cu oamenii, în fața oamenilor, au trecut anii călugăriei sale
Unicul drept pe care şi‑l rezerva Părintele Kiril era dreptul de a‑şi apăra propria normalitate, propria neînsemnătate. Nu cred că cineva îşi va aminti măcar o dezvăluire a sa despre cazurile de ajutor suprafiresc, despre semne cereşti şi întâmplări minunate, toate acele lucruri neobişnuite care puteau să‑l pună pe părinte într‑o situaţie extraordinară printre oameni. Cât de mult s‑a tulburat atunci când, la începutul anilor ’90, se pare, a apărut în gazeta Komsomolka un articolaş despre înainte‑vederea sa aproape fantastică! Necazul său nu avea margini. Articolaşul era într‑adevăr primitiv, plat, trivial, dar şi‑a făcut treaba: Peredelkino a fost asaltat de mulţimi de gură‑cască doritori să se uite în viitor. Numai fiind deja paralizat, el îşi smulgea parcă fără să vrea vălurile tainice de pe latura mistică a vieţii sale, dar îndată îşi dădea seama de ceea ce făcuse… „Tu te rogi, părinte, da?”, întrebam noi, văzând starea sa neobişnuită şi aşteptând să auzim poate ceva. „Nu, nimic… Îmi amintesc, iată” şi se prefăcea că aţipeşte. Totuşi, faţă de noi, care stăteam stăruitor de veghe zi şi noapte lângă patul lui, nu putea fi tăinuită de tot trezvia sa monahicească. Ori rosteşte o rugăciune de dezlegare, ori enumeră numele unor oameni, ori se străduieşte (când încă era în puteri) să cânte încetişor ceva din Miezonoptică sau din Liturghie… Cu oamenii, în faţa oamenilor, au trecut toţi anii călugăriei sale; cu oamenii, păstrând în amintire necazurile şi grijile lor, el petrece şi în ziua de astăzi.
Alături de el aveai întotdeauna dreptul la greşeală. Mai mult decât atât – aveai dreptul să ai propria părere. Nepotrivirea de păreri nu‑i provoca Părintelui Kiril nici nedumerire, nici mâhnire (mâhnirea, în orice caz, nu o arăta). El asculta cu interes şi respect un punct de vedere diferit şi, dacă se convingea de temeinicia acestuia, îl putea schimba pe al său. Părintele Kiril nu a dominat niciodată pe cineva şi nu a impus nimănui viziunile sale despre viaţă. Ascultându‑l pe cel venit, întrebându‑l fără grabă despre amănuntele problemei, el propunea cu delicateţe varianta sa de rezolvare a problemei, iar mai departe era dreptul nostru să alegem. Viaţa însăşi dezvăluia, mai târziu, că povaţa sa era singura cea dreaptă. Eu nu voi înceta să fiu uimită de uşurinţa cu care unii duhovnici pot despărţi o pereche de soţi ori să‑l trimită la mânăstire pe un om nehotărât în alegerea sa ori să mai schimbe în alt fel, decisiv şi brutal, viaţa unui om. Părintele Kiril avea un comportament extrem de grijuliu faţă de om, îşi cântărea fiecare cuvânt pentru a nu ofensa un ego străin sau a nu răni un suflet neputincios. Iar greşeala nu numai că nu o arăta într‑un mod brutal, ci, în genere, se prefăcea că nimic nu se întâmplă. Îi dădea omului posibilitatea să se descurce singur în rătăcirea sa. Nu în zadar unul din îndrăgitele sale fragmente din Pateric este istorisirea despre Pimen cel Mare, care nu l‑a certat pe cel aţipit în strană în timp ce un frate slujea, ci l‑a lăsat să se odihnească liniştit. Priceperea sa de a pune ucenicia înaintea dăscălirii, ascultarea înaintea poruncirii te uimea până în adâncul sufletului. Uneori era nevoie să ne dăm singuri seama că nu atât trebuie să‑i împărtăşim gândurile noastre, cât să tăcem în prezenţa lui. Folosul din aceasta era nemăsurat mai mare.
Din categoria virtuţilor obişnuite face parte şi disciplina sa monahală. Îmi amintesc de unele cazuri când el avea dreptul deplin să ia de sine stătător o hotărâre într‑o situaţie sau alta, dar suna la lavră pentru a cere binecuvântarea egumenului. Odată, când egumenul lipsea, Părintele Kiril a mers la biserica din Peredelkino pentru a cere voie parohului de acolo. Dar când nu l‑a găsit nici pe paroh, ca să‑i dea un răspuns pozitiv sau negativ, Părintele Kiril a luat hotărârea să refuze lucrarea care îi fusese propusă. Şi toate acestea în pofida respectului pe care însăşi conducerea lavrei o avea faţă de părinte. În primele opt luni de la atacul cerebral, când viaţa sa atârna de un fir de păr, discuţiile despre moarte, despre posibila vizită grabnică a acesteia au devenit o parte integrantă a timpului nostru petrecut în spital. A fost un moment în care noi l‑am întrebat pe părintele care abia mai respira unde ar dori să fie înmormântat. Nu‑i aşa că este ciudat să‑l întrebi despre astfel de lucruri pe un monah ascultător? Şi el ne‑a dat de înţeles că aceasta e într‑adevăr o întrebare stranie. „Mai‑marii mei vor rândui asta”, a răspuns părintele.
Nimic nu este mai tare şi mai puternic decât o inimă blândă
Trebuie să avem în vedere că pe umerii generaţiei sale au căzut prea multe încercări grele. Poţi doar să te minunezi de un om cu o biografie ca a sa ce a trăit până la aceşti ani. A fost şi colectivizarea, care i‑a făcut să sufere pe cei dragi şi apropiaţi, şi tinereţea semi‑flămândă într‑o atmosferă de denunţuri înfiorătoare şi arestări generale, şi războiul pentru apărarea patriei, şi greutatea nemaivăzută a anilor de după război. Iar despre cum se învăţa în şcolile duhovniceşti şi cum te mântuiai în mânăstire într‑un stat ateu nici nu mai trebuie să vorbim… Câteodată te gândeşti: oare ce trăsătură trebuie să predomine în caracterul unui om care a trecut prin asemenea încercări şi şi‑a păstrat nu numai chipul omenesc, ci şi iubirea copilărească de viaţă? Voinţa, tăria de caracter? Da, fără îndoială. Credinţa şi fermitatea? Şi ele sunt prezente, de asemenea. Şi totuşi, nimic nu este mai tare şi mai puternic decât o inimă blândă, plină de compasiune pentru lumea întreagă. El nu se considera un binefăcător al omenirii, dimpotrivă, el era fericit că are posibilitatea să facă binele. Cel răsplătit era el. Cu vreo trei ani în urmă, deja ţintuit la pat, a spus: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că am avut prilejul să slujesc oamenilor…”
Partea cea mai mare a iubirii şi susținerii sale o primea anume omul păcătos
Îmi amintesc anii spovedaniilor la sfinţia sa, în Peredelkino. Culoarele erau ticsite la propriu până la tavan cu cutii de bomboane, cu pachete de cărţi şi iconiţe – să‑i înmâneze celui venit un cadou era o chestiune negreşită. Părintele era foarte încântat când avea ce să‑i dăruiască oaspetelui. Iar ciocolatele erau împărţite tuturor: pe lângă cei sosiţi la spovedanie, şi portarilor, şi grădinarilor, instalatorilor, paznicilor, miliţienilor, electricienilor, celor care munceau în reşedinţă, şi fiecare era întrebat despre sănătate, despre treburile curente. Acea însufleţire veselă cu care părintele îţi oferea bunătăţile se transmitea neapărat şi inimii tale. Iar singur, Părintele Kiril nu rămânea nici măcar în timpul scurtelor plimbări de seară – negreşit cineva „îşi aranja” o discuţie. „Cum se simte acolo Părintele nostru?”, întrebau cu lacrimi în ochi miliţienii, rândaşii, instalatorii, când ajungeam pentru puţin timp în Peredelkino de la spital. La fel, sunt triste acum şi scrisorile fără răspuns. Acum noi scriem pur şi simplu numele expeditorilor şi dăm aceste liste în altar pentru pomenire, dar mai înainte părintele se apleca grijuliu asupra fiecărei scrisori. Astăzi, şi eu însămi, ca niciodată, simt o acută nevoie de atenţia sa delicată şi pătrunzătoare pentru sufletul meu. Şi îmi pare rău pentru alţii. Câteodată ei nu primesc nici de la cei mai apropiaţi măcar puţin din căldura şi atenţia cu care îi dăruia părintele în scrisorile sale. Ceea ce este remarcabil: partea cea mai mare a iubirii şi susţinerii sale o primea anume omul păcătos, acel sărac cu duhul, care singur se credea astfel. Părintele Kiril era pur şi simplu fericit când întâlnea un asemenea suflet
Şi totuşi, el este cu noi. Iar noi suntem în inima sa blândă. Ştiu că pe mulţi îi încălzeşte numai gândul că există o chilie în Peredelkino, că există acel pat metalic, special adaptat pentru bolnavii care nu se pot deplasa, există excelentele saltele care îi asigură bolnavului un anume confort… Există, trăieşte, se roagă şi ne pomeneşte bunul, blajinul şi dragul nostru Părinte Kiril. Atunci când, în acel întâi groaznic an de după atacul cerebral, era să moară de atâtea ori şi se punea problema unei traheotomii, ni s‑a propus să‑l ducem în Germania, la cei mai buni medici, cum se obişnuieşte să se creadă, la cea mai bună medicină. Preasfinţitul Patriarh era gata să ajute şi el. Prin ordinul lui a sosit atunci la spital egumenul din lavră, pentru a se sfătui în privinţa plecării în Germania. Numai că de această dată Părintele Kiril nu a ascultat. Abia răsuflând, istovit de pneumonie şi chinuitoarele spasme bronhice, a rostit încet: „Nu voi merge nicăieri.” Iar doctorii, la noi în Rusia, sunt cei mai buni. Şi atunci ne‑au salvat, şi încă de mai multe ori ne‑au salvat cu ajutorul lui Dumnezeu de‑a lungul acestor ani. Dacă vom enumera acum numele tuturor doctorilor care au luat parte la tămăduirea părintelui va ieşi o listă serioasă. De la academicieni şi şefi de secţie până la simple asistente medicale şi laborante. Tuturor – o închinăciune până la pământ. Ei sunt direct „vinovaţi” că Părintele Kiril a ajuns la această vârstă înaintată.
Monahii din lavră vor aduna materiale despre viaţa lui, îşi vor aşterne amintirile cei care l‑au cunoscut de‑a lungul a zeci de ani… Toate acestea se vor întâmpla negreşit cu timpul, dar astăzi noi pur şi simplu păstrăm în inimile noastre simţământul recunoştinţei pentru acea tihnită, blândă lumină a adevărului creştin, pe care o emană asupra noastră viaţa, nevoinţa şi însuşi chipul acestui om. Creştinul primeşte pierderile omeneşti nu tocmai ca pe nişte pierderi, iar panica instinctivă nu are loc în inima sa. Este groaznic să pierdem acel firicel al legăturii duhovniceşti care ne uneşte cu cei pe care îi iubim şi care şi‑au pus sufletul pentru noi. Dar este în puterea noastră să‑l pierdem sau să nu‑l pierdem.
Monahia Natalia (Aksamentova), Traducere din limba rusă de Angela Voicilă