Părinţii filocalici aşează la loc de cinste virtutea smereniei numind-o mama virtuţilor, sau rădăcina tuturor virtuţilor. Dar oamenii de astăzi se luptă uneori din răsputeri pentru afirmarea personală în diferite domenii, într-un cuvânt, în viaţă. Vă rugăm să ne spuneţi cum se poate realiza echilibrul dintre smerenie şi afirmarea propriei personalităţi?
Eu totdeauna am fost pentru o afirmare a omului, da’ nu de dragul afirmării, ci de dragul realizării lucrurilor pozitive. Deci, de câte ori doreşte cineva să realizeze un lucru pozitiv, esenţial şi bun, poate să se afirme făcând lucrul respectiv. Dar de fapt nu el se afirmă, ci îl afirmă Dumnezeu, prin osteneala pe care o face el. Pentru că a fi smerit nu înseamnă să faci de teamă să nu fii smerit, ci înseamnă să faci orice, dar conştient că nu faci din puterea ta. Deci omul care e pus să conducă, de pildă, numai dacă conduce poate să fie smerit în limitele rosturilor lui. Nu înseamnă că nu mai poate să conducă pe ceilalţi pentru că el trebuie să fie smerit. Nu trebuie să-ţi găseşti un loc anume pentru smerenie, ci o modalitate de a face ceea ce trebuie să faci, rămânând totuşi smerit. De pildă, la noi la mănăstire a trăit cândva un părinte care vreme de 16 ani a fost stareţul nostru, Părintele Ioan Dinu, şi el zicea că: „Smerit e omul acela care îşi ţine locul”, pentru că dacă tu nu îţi ţii locul nici cel de lângă tine nu ştie unde îi este locul. De pildă, mă duc la slujbă şi nu îmi ţin locul care mi l-a dat biserica, atunci cel de lângă mine nu ştie unde-i locul lui. Şi atunci înseamnă că şi în viaţa de toate zilele, dacă îţi ţii locul şi dacă-ţi afirmi puterea şi voinţa, nu în detrimentul altuia, nici cu scop de mândrie, ci în dorinţa de-aţi desfăşura calităţile pe care ţi le-a dat Dumnezeu, nu este nici un pericol în sensul că prin aceasta scazi în smerenie.
Dumnezeu îl primeşte pe om în starea pe care i-a dat-o şi în starea pe care a realizat-o omul pe temeiul firii lui. Eu, cum sunt un om mai comunicativ, nu mă gândesc că o să zică Dumnezeu de ce am fost comunicativ! Sau dacă ar fi cineva retras, nu o să zică Dumnezeu de ce a fost retras, dacă aşa este firea lui, dacă aşa este chipul lui de vieţuire şi aşa este temelia existenţei lui.
E, de fapt, cred eu, o mare greşeală să socoteşti că nu trebuie să ai în vedere urmărirea binelui personal; important este să urmăreşti binele personal, fără să stinghereşti pe cineva din apropierea ta, adică să nu cauţi mai mult binele tău decât binele altuia, dar, în orice caz, să urmezi şi binele tău. Vasile Militaru are o zicere, o vorbă cu tâlc, care are următorul cuprins: „Barba fratelui vreodată, de saprinde, sări şi-l scapă, însă, mai întâi de toate, barba ta so uzi cu apă”. Adică nu poţi să faci abstracţie de tine însuţi, chiar dacă se pune şi problema, în anumite împrejurări, a lepădării de sine ca să poţi împlini binele pentru altul sau ca să poţi împlini porunca lui Dumnezeu.
În momentul în care te-ai hotărât pentru o cale, să nu mai consideri că mai există pentru tine şi o altă cale, iar calea pe care ţio alegi, să o alegi cu entuziasmul cuvenit, adică să nu te căsătoreşti cu probabilitate, nici să te faci călugăr cu probabilitate, ci să fii sigur că asta ţie calea şi atunci nu se mai discută posibilitatea unei alte căi sau că Dumnezeu ar fi avut un alt plan pentru tine. Noi nu ştim sigur ce vrea Dumnezeu cu noi, dar ştim ce putem face noi întro condiţie sau alta.
Mântuirea se face prin Dumnezeu. Noi degeaba vrem să facem nişte lucruri extraordinare. Ceea ce trebuie să facem noi este să ne lăsăm în mâinile lui Dumnezeu şi apoi lucrează Dumnezeu ca un Sfânt, cum ştie, cu fiecare dintre noi; şi dacă vrea Dumnezeu să ne afirme ne afirmă, şi dacă nu vrea Dumnezeu să ne afirme degeaba vrem să ne afirmăm noi.
Să ne gândim că Domnul Hristos după ce I-a dat putere slăbănogului, n-a căutat să fie cunoscut, să se afirme ca vindecător, ci S-a retras din mulţime, încât omul acela nu mai ştia cine l-a ajutat. E pentru noi un îndemn la smerenie.
Părintele Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost