Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraam, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie! Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit o prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci: să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi. (Luca XVI, 19-31)
Veselirea cea în strălucire
Dincolo de toate, cele două personaje – bogatul şi Lazăr –, într-un fel sau altul, suntem fiecare dintre noi. Uneori pe rând. Alteori bogaţi. Alteori Lazări. Dar nici unuia nu ne este străină starea dintâi şi nici a doua. Atât că, după ce-am văzut dramă, suntem mai vinovaţi de cădere şi intrăm noi înşine în hlamida, în vizorul bogatului, când ştim, de-acum, că haina de bube a lui Lazăr e izvor de hlamida împărătească în acea Împărăţie pe care ne-o dorim, sau pe care mărturisim că ne-o dorim.
Sensul bucuriei
Ceea ce ne-a pus însă pe gânduri este faptul că bogatul, dincolo de haine din stofa foarte fină şi, mai ales, foarte scumpe, se veselea în toate zilele „în chip strălucit “(Luca 16, 19 b). Ce înseamnă astăzi veselia „în chip strălucit “ştim. Chefuirea aceasta în veşnic-părelnica distracţie în care se zbate omenirea de acum nu-i altă decât strălucitoarea veselie a bogatului celui nemilostiv. Nemilostiv nu neapărat în raport cu Lazăr. Căci bogatul n-are milă nici faţă de el. Şi-i trebuie experienţă cutremurătoare a iadului, unde o picătură de apă face cât toate avuţiile lumii, pentru a-şi aduce aminte de tată, de fraţi…
Medicament
Lazăr devine astfel un soi de medicament pentru memoria noastră scurtă. Icoana lui în sânul lui Avraam – atât de palidă totuşi faţă de locul unde, după Învierea lui Hristos, suntem chemaţi să locuim (căci cu cât e mai mare Hristos faţă de Avraam, cu atât e mai măreaţă aşezarea în Hristos în această locuire în sânul lui Avraam…) – atrage aminte la strălucirea adevăratei bucurii, aceea care, sporind din sămânţa cerească, sporeşte în duhul, veşnic…
Ce înseamnă „strălucirea “?
Care-i atunci „veselia strălucitoare “a celui bogat în Hristos? Sf. Ioan de Kronstadt zice: „Sfinţii lui Dumnezeu sunt mari negustori, ce s-au îmbogăţit cu toate comorile sufleteşti, cu toate faptele bune: cu blândeţea, cu smerenia, cu înfrânarea, cu răbdarea, cu bogăţia credinţei, a nădejdii şi a dragostei. Drept aceea şi cerem sfintele lor rugăciuni, ca nişte săraci de la cei bogaţi, ca ei să ne ajute în sărăcia noastră duhovnicească, să ne înveţe a ne ruga şi a spori în faptele bune creştineşti, ca ei, precum cei care au îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, să se roage pentru iertarea păcatelor noastre şi să ne păzească de păcate noi. Mergem la negustorii pământeşti, în prăvăliile lor, ca să le cumpărăm mărfurile; şi atunci, cum să nu mergem la negustorii cei cereşti cu rugăciune osârdnică, în loc de argint şi aur, cum să nu cumpărăm de la ei mijlocirea înaintea lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor şi pentru dăruirea feluritelor fapte bune creştineşti! Se pare că este un lucru foarte firesc “(Sf. Ioan de Kronstadt, În lumea rugăciunii, Sofia, 2003, p. 64).
Lazărul din noi
Ce blestem ne paşte de-am pierdut tocmai acest „foarte firesc “, ce transformă veselia omenească în bucurie duhovnicească? Ce rană de plâns ne-a putut răni cugetele, de-am pierdut această normalitate a strălucirii în Hristos, cu Hristos? Chemaţi pururea la a şedea în „bucuria Tatălui “, preferăm neadevărata, snoabă şi plină de capcane „veselie “zdrăngănitoare a lumii… Lazărul din noi, pecete de taină a Învierii! De-ar rodi pururea umilinţa lui în inimile noastre, ca, desfăcuţi din falsă bogăţie, să strigăm bucuria pe uliţele Raiului.
Părintele Constantin Necula