Întrebare: poate să existe o anumită împrejurare, un anumit păcat sau oricare altă pricină în purtarea noastră care duce la pierderea harului?
Răspuns: Omeneşte vorbind, dacă avem un prieten bun, dar nu punem preţ pe prietenia lui şi ne purtăm urât, fără îndoială, vom pierde această prietenie. Şi abia când o vom pierde ne vom da seama ce comoară am avut. La fel se întâmplă şi cu Dumnezeu. Toate le primim de la El, însăşi existenţa noastră este un dar dumnezeiesc.
Mergând pe firul unor tot mai adecvate reprezentări ale lui Dumnezeu, Sfinții Părinți au înțeles neputințele și limitele acestui demers. Chiar inventarul – niciodată complet – al numelor lui Dumnezeu nu ar putea asigura o imagine satisfăcător de cuprinzătoare. Iar cunoașterea lui Dumnezeu depășește infinit orice reprezentare, este trans-conceptuală. Iată de exemplu cum sfântul Isaac Sirul remarcă încurcătura umană pe care o resimțim în fața atributelor cu care Îl numim pe Dumnezeu.
Lasă-te prigonit și nu prigoni. Lasă-te răstignit și nu răstigni. Lasă-te nedreptățit și nu nedreptăți. Lasă-te bârfit și nu bârfi. Fii blând și nu zelos în rău.
Îndreptățirea de sine nu ține de viețuirea creștinilor și nu e pomenită în învățătura lui Hristos. Veselește-te cu cei ce se veselesc și plângi cu cei ce plâng. Căci acesta este semnul curăției. Fii bolnav cu cei bolnavi. Plângi cu cei păcătoși. Bucură-te cu cei ce se pocăiesc. Fii prieten cu toți oamenii. […] Fii părtaș la pătimirea tuturor […].
La mare război ne aflăm în această viaţă. Împrejur necredincioşii umblă cu arcurile încordate, şi unul trage în auz – ca să ascultăm cu patimă osândirile şi clevetirile, altul trage în ochi – ca să privim cu poftă, altul trage în limbă –
Chiar şi fără să vrem ne lovim cu toţii zilnic de calităţile lumii în care trăim: stridentă, maladivă şi confuză în acelaşi timp. Vieţuim ca martori ai trecerii printr-o mare răvăşire exterioară, văzută, dar mai ales printr-una lăuntrică, nevăzută. Iar sentimentul care te încearcă în faţa presiunii exercitate de evenimentele cotidiene asupra propriei persoane este greu de descris.
Uneori simţi un fel de cleşte uriaş care te striveşte, alteori o mocirlă fără margini în care te scufunzi, iar câteodată pare că prezenţe străine îţi invadează spaţiul sufletesc cel mai intim într-o asemenea măsură încât,
Când intri în biserică, să-ţi aduci aminte că ea este casa lui Dumnezeu. Să stai în ea cugetând neîncetat în mintea ta că te afli în casa Lui. Şi să nu laşi nici o clipă să fugă din mintea ta gândul că Dumnezeu Se afla alături de tine. Şi să nu-ţi îngădui niciodată, sub nici un motiv, vreo libertate şi vreun confort în mişcările tale, cât timp te afli înlăuntrul bisericii.
Cu cât trăieşti mai atent şi mai aspru, cu atât mai sălbatic te ataca vrăjmaşul. Încearcă să te tragă în păcat mai ales în sărbători.
Zis-a un bătrân oarecare: „Fiilor şi fraţilor, să înţelegeţi şi să ştiţi toţi aceasta: că nici una dintre faptele cele bune nu este aşa de iubită şi de plăcută lui Dumnezeu, ca atunci când mulţumeşte omul întru scârbe.
Şi nu se bucură Dumnezeu de alta mai tare, decât atunci când cineva rabdă bucuros orice fel de scârbe i s-ar întâmpla lui (cum este de pildă boala, clevetirea pe nedrept sau prigonirea şi alte necazuri).
În Scriptura Noului Legământ găsim ceva încă şi mai măreţ, deoarece odată cu Învierea lui Hristos moartea este efectiv biruită.
Moartea e biruită în mai multe feluri. Este biruită deoarece ştim că prin Învierea lui Hristos moartea nu are ultimul cuvânt şi că suntem chemaţi să ne sculăm din nou, să înviem şi să trăim.
De asemenea, moartea mai este învinsă şi în biruinţa lui Hristos asupra păcatului şi în surparea iadului, deoarece aspectul cel mai înfricoşător al morţii, aşa cum îl vedem reprezentat în Vechiul Legământ de către poporul lui Israel, era că despărţirea de Dumnezeu, care a adus după sine moartea, putea deveni definitivă, de neînlăturat prin însăşi moartea.
– Nu se poate fără smerenie! Nu vă păcăliţi! Ţineţi-vă de Biserică, duceţi-vă la slujbe! Sigur, ascultaţi şi de duhovnic. Se mai spune în Pateric că se reuşeşte întrebând. Nu banalităţi. În lupta ta ţi-ai descoperit poate o nedumerire, ceva.
Nu există frate creştin, nu mai vorbesc de monah, să nu fie ispitit când îşi face rugăciunea. Pe toţi ispiteşte diavolul. Dar tu nu te lăsa, nici nu te descuraja! Lui Dumnezeu îi place lupta ta. El deja ştie ce vrei tu, şi vei primi. Ei, dar nu te lăsa! Dacă vezi ispita şi cedezi, o iei de la capăt.
R Rădulescu: Părinte profesor, schiţaţi, vă rog, portretul omului capabil să-L urmeze pe Hristos lepădându-se de sine. Creionaţi câteva calităţi ale acestui om.
Pr. Coman: Prima calitate este frământarea sau neliniştea existenţială. Poate să-L descopere pe Hristos şi chemarea Lui, omul frământat de întrebarea „trăiesc în adevăr sau în amăgire? Modul în care trăiesc eu mă împlineşte sau nu mă împlineşte? Sunt mulţumit de mine?!” Dacă nu există această frământare existenţială, să existe măcar spiritul de observaţie, pentru a vedea pădurea de biserici şi de cruci, de care te „loveşti” la tot pasul şi onestitatea de a te întreba ce rost or fi având!
A crede că ştii nu înseamnă totdeauna înţelepciune, ba se întâmplă să fie chiar prostie. Spuneţi-mi: Dintre doi oameni, din care unul ar pretinde că poate măsura văzduhul de la cer la pământ cu sfoară, în vreme ce altul ar râde şi-ar zice că nu-i în stare a face aceasta – care din aceştia doi ne-ar face să râdem?
Omul care pretinde a şti sau cel care se mărturiseşte neştiutor. Fără îndoială, cel dintâi. La întâmplarea aceasta, necunoscătorul este mai înţelept decât cel ce se crede încărcat de ştiinţă. De ce?
Starea patologică are o mare forță și de aceea oamenii sunt chinuiți. Oamenii bolnavi se chinuiesc. După părerea mea răul acesta nu este nevindecabil. Deși pare așa, nu este. Cineva ar putea să conștientizeze foarte bine împotrivirea și să spună: ,,A! Deci așa stau lucrurile?” și să nu-i dea importanță. Cum au făcut nemții. N-au mers de-a dreptul în Franța. Dacă ar fi mers de-a dreptul, ar fi murit mulți. Au cucerit Belgia și de acolo au mers în Franța.
“[…] Lumea de astăzi este foarte exclusivistă cu Biserica. Vedeţi câte atacuri sunt la adresa Bisericii. Nu-i problemă, pentru că Trupul lui Hristos, Biserica, Trupul lui Hristos înviat are imunitatea foarte bună şi atunci niciun virus nu rezistă în Trupul lui Hristos şi, în final, sistemul imunitar al Bisericii va distruge toţi viruşii care au încercat de la începuturile creștinismului să distrugă Biserica şi vor mai încerca în continuare și nu vor reuşi.
În primul rând, vreau să le spun fetelor, femeilor, că a vrea să te măriți este o dorință normală- însă ideea vulgară de a te mărita „cu cine o fi, numai bărbat să fie și să mă pot cununa cu el în rochie albă” trebuie eradicată.
[Evr. 11, 33-40; 12, 1-2; Mt. 10, 32-35, 37-38; 19, 27-30]. Sfânta Biserică săvârşeşte pomenirea sfinţilor în toate zilele anului; dar întrucât sunt şi bineplăcuţi ai lui Dumnezeu care s-au nevoit neştiuţi de nimeni, nedescoperiţi Bisericii, aceasta, cu ţelul de a nu-i lăsa lipsiţi de cinstire, a rânduit o zi în care proslăveşte pe toţi cei ce din veac au bineplăcut lui Dumnezeu, ca să nu rămână nici unul neproslăvit de ea.
“Sfinţenia este firea omului, cea pe care trebuie să o dobândim în această vremelnicie şi nu este pentru om nimica deosebit, în sensul că se deosebeşte de vremelnicie, de viaţa biologică, sfinţenia este firea care veşniceşte în Dumnezeu, deci este firea omului. Şi fie în căsătorie, fie în monahism, fie dacă sunt alte căi, tot sfinţenia este ce caută el.
“Aşadar tot cel care va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri; iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri“.
Domnul îndeamnă pe ucenicii Săi să propovăduiască cu îndrăznire Evanghelia, nu numai prin făgăduirea bunătăţilor, ci şi prin ameninţări; şi-şi termină îndemnurile Sale cu nişte cuvinte pline de tristeţe. Uită-te cât de precise sunt cuvintele Sale.