Noi, creştinii, ne-am obişnuit să vedem pe acel Singurul Om urcând pe Golgotha, cu gândul de a lua asupră-Şi păcatul întregii lumi. Într-un chip de neînţeles altora, El a săvârşit nevoinţa mântuirii întregului Adam: calea răscumpărării lui Adam şi nevoinţa Sa depăşesc înţelesul nostru. Domnul spune apostolilor Iacov şi Ioan care voiseră să şadă de-a dreapta şi de-a stânga Sa: „Puteţi voi bea paharul carele Eu voiu bea, şi să vă botezaţi cu botezul cu carele Eu Mă botez?”
“În armată, la Transmisiuni, aveam reţea de urmărire şi tablou de recunoaştere. Urmăream şi înţelegeam care post este străin şi care era al nostru, pentru că uneori intrau în reţea şi posturi străine. Tot aşa şi omul trebuie să-şi urmărească gândurile şi acţiunile sale, ca să vadă dacă sunt de acord cu poruncile Evangheliei, să-şi surprindă greşelile şi să se nevoiască să le îndrepte. Pentru că dacă lasă o greşeală aşa, ca să treacă neobservată, sau atunci când îi semnalează cineva despre vreo neputinţă pe care o are şi nu stă să se gândească la ea, nu poate spori duhovniceşte.
“Unge-ți capul tău și spală-ți fața ta” (Mt. VI, 17). Cuvintele acestea ale Scripturii te cheamă la taine. Cel uns a fost uns, cel spălat a fost spălat. Tu îndreaptă această poruncă la suflet! Unge capul cu ungere sfântă, ca să ajungi părtaș al lui Hristos și așa apropie-te de post.
Nu-ți ascunde fața ca actorii! Fața ți-o ascunzi atunci când o figură plăsmuită și superficială vine să întunece simțămintele tale interioare. Ți le ascunzi cu minciuna ca și cu un văl. Actorul înfățișează pe scenă persoane străine.
„Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa.” (Pilde 4:23)
1. Gospodarul îşi păzeşte de păsări ţarina însămânţată, şi de omizi livada şi îşi păzeşte de fiare stâna, dar nimic altceva nu îşi păzeşte gospodarul precum casa de tâlhari, de foc, de ape, de fulgere, şi de toată necurăţia. Ce e casa pentru gospodărie, este inima pentru om. Pentru acesta s-a zis: „Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima”.
– Maică Gavrilia, aţi călătorit prin toată lumea. Cunoaşteţi îndeaproape foarte multe ordine monahale: romano-catolice, buddhiste, hinduse. Aţi văzut organizaţii şi misionari protestanţi. Aţi văzut cum lucrarea lor misionară era finanţată cu generozitate… iar dumneavoastră, o biată maică ortodoxă, aveaţi mijloace materiale foarte limitate, atât pentru folosul propriu, cât şi pentru a-i ajuta pe alţii. V-aţi gândit vreodată că ar fi fost mai bine dacă aţi fi fost altceva în loc de ortodoxă?
Dacă icoana este o formă de artă, atunci ea nu este o artă obişnuită, oricare ar fi ea, ci o artă sacră, atât în ceea ce priveşte rostul ei, cât şi modul de realizare. Icoana are rostul de a fi cinstită de către credincioşi în cadrul liturgic al bisericii sau în cadrul privat al căminului, „biserica de acasă”, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Cinstirea ei se arată prin semne exterioare: înaintea icoanei creştinii ortodocşi fac metanii mici sau mari (încinări şi prosternări); o sărută cu mult respect şi iubire, făcând semnul Crucii; aprind lumânări şi, fireşte, se roagă; adesea o poartă în procesiuni.
“Se întâmplă uneori ca omul să sape o groapă pentru o oarecare trebuinţă a sa, dar din întâmplare să cadă el însuşi în ea. Tot aşa răul pe care oamenii vicleni îl uneltesc împotriva aproapelui lor se abate adeseori chiar asupra lor. Deseori, otrava pe care o pregătesc aproapelui lor o beau ei înşişi şi mor. Deseori se rănesc ei înşişi cu sabia pe care o ridică asupra aproapelui lor. Deseori pătimesc o defăimare mai mare atunci când caută să-l ponegrească cu clevetiri pe aproapele lor.
Un tânăr i-a spus părintelui Porfirie: „Părinte: cutare om este un teolog important”. Părintele i-a răspuns: „E protestant”. „Nu, părinte, e ortodox”. Părintele a zis: „Nu ştiu eu? Are un caracter protestant”.
Dacă vrei să impui „linia ta sfântă”, ai un caracter protestant. Dacă te sprijini pe acţiunile tale şi mai puţin pe harul atotputernic al lui Hristos, ai un caracter protestant. „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc“ (Psalmul 126,1).
Harismele Sfântului Duh sunt: dragostea, bucuria, pacea, credinţa, blândeţea, înfrânarea, frica lui Dumnezeu, lepădarea de sine, dumnezeiasca iubire. Să le cercetăm mereu pe ele şi să ne cercetăm şi pe noi înşine dacă le avem. Să distingem ce este al lui Dumnezeu şi ce este al diavolului, iar de cele ce sunt ale diavolului să ne depărtăm şi să le lepădăm. Invidia, judecarea, ura, pomenirea de rău sunt de la diavolul şi trebuie să le alungăm. Monahul va fi judecat în amănunţime. De aceea şi lucrul cel mai mic să-l pipăim şi să-l cercetăm. Dumnezeu vrea să fim îngeri, să trăim ca cei cu mulţi ochi şi să avem smerenie si zdrobire.
“Creştinii se leapădă de Hristos atunci când cu buzele şi prin cuvânt Îi întorc spatele lui Hristos. Într-adevăr, aceasta este lepădarea de Hristos, aceasta este o faptă cumplită şi pierzătoare, pentru că lepădarea de Hristos înseamnă a te lepăda de viaţă şi a te arunca neîndoielnic în braţele morţii. Dar mai este şi o altă lepădare de Hristos, asemenea acesteia. Ea se săvârşeşte prin fapte şi viaţă nelegiuită. Despre o asemenea lepădare vorbeşte Apostolul: „Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc, urâcioşi fiind, nesupuşi şi la orice lucru bun, netrebnici” (Tit. 1: 16)
Și să nu luați, fiii mei iubiți, vremea spre odihnă trupească și pentru împlinirea voilor voastre, ci spre lauda lui Dumnezeu și spre slava dreptei credințe și pentru odihna sufletească. Și după aceea, când se va îndrepta locul, puteți să primiți odihnă și spre mângâiere trupească măsurată și cumpătată. Căci atunci va veni mângâierea neosândită, dacă mai înainte a venit desfătarea duhovnicească. Și de te-aș vedea, o fiule al meu dorit Varsanufie, și pe tine, iubitul meu fiu Gherasime, că umblați în cuvioșie și dreptate, modelați de cuvintele fratelui vostru egumenul, de un suflet cu el fiind întru toate și alergând spre slava lui duhovnicească, făcând pace unii cu alții și supunându-vă unii altora!
”Întreaga noastră viaţa pământească, de la naştere şi până la cea din urmă suflare a noastră, va arăta la sfârşit ca un singur act concentrat. Conţinutul şi calitatea ei se vor revela într-o fracţiune de secundă. Să ne imaginăm un pahar din cel mai limpede cristal, plin cu apă. O singură privire ne va spune dacă apa e curată sau nu. Tot aşa va fi şi cu noi atunci când vom fi trecut intru alt tărâm. Cel mai trecător reflex al inimii sau minţii noastre îşi lasă urmă asupra sumei totale a vieţii noastre. Să presupunem că numai o dată în întreg cursul existenţei mele am avut un impuls ticălos, de moment, spre crimă. Până nu voi alunga această idee din inima mea printr-un act de căinţă, ea va rămâne în mine ca o pată întunecată cu neputinţă de ascuns.
Acesta se născu în Kazan în preajma anului 1530. După cum el însuși mărturisește, sluji ca preot într-o biserică a Sfântului Nicolae din apropierea târgului din Kazan. Mai apoi îmbrăcă haina monahală, iar din 1582 deveni arhimandrit al mănăstirii Schimbării la Față din Kazan, iar 13 mai 1589 fu uns episcop și cel dintâi mitropolit al Kazanului.
În vreme slujirii sale ca preot în biserica Sfântului Nicolae, fu aflată icoana Maicii Domnului din Kazan.
Cu binecuvântarea arhiepiscopului Ieremia al Kazanului, sfântul Ermoghen purtă pe brațe icoana de la locul aflării sale până la biserica Sfântului Nicolae unde slujea acesta. Având darul scrisului, sfântul Ermoghen scrise în anul 1594 despre minunata aflare a icoanei și minunile săvârșite prin harul ei.
În anul 1591, sfântul adună tătarii botezați de curând în biserică și vreme de mai multe zile îi învăță dreapta credință.
Liturghia nu este un mijloc, ci un mod de viaţă care se întemeiază pe sine însuşi: aceasta pune în evidenţă caracterul său teocentric.
Sfânta Liturghie este una din cele mai mari taine pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a instituit-o ca şi unealtă de mare preţ într-ajutorarea mântuirii noastre.De când a luat ultima cină alături de Apostolii săi, până astăzi şi până la sfârşitul veacurilor cuvintele şi gesturile Mântuitorului rămân la fel de actuale atunci când binecuvântând pâinea a dat-o Apostolilor săi zicând:
S–ar putea ca cineva să spună: „Iubirea o am în inimă”. Da, dar metaniile şi toate nevoinţele sunt de trebuinţă, fiindcă sunt forme, dar prin mijlocirea acestor forme izbutim să ajungem la esenţă. Dacă nu ajungem acolo, toate astea sunt zero. Aşa este. Să fac acum tumbe, să vadă Dumnezeu, să fie mulţumit? Nu prin astea este Dumnezeu mulţumit. Nici nu adăugăm ceva lui Hristos prin slăvirea pe care I-o aducem. Noi rodim, noi suntem cei care avem această nevoie.
Slujba cunoscută sub numele de Liturghia darurilor mai înainte sfinţite este de fapt un ritual de împărtăşanie dezvoltat prin îmbinarea vecerniei cu unele elemente ale Sfintei Liturghii. Cu toate că nu se aduce jertfa cea fără de sânge şi nu se sfinţesc darurile de pâine şi vin, ea poartă denumirea de Liturghie deoarece în cadrul ei are loc împărtăşirea cu Sfintele Taine.
Postul Mare este vremea rugăciunilor noastre stăruitoare, în care noi Îl vom ruga pe Dumnezeu ca El să primească pocăinţa noastră şi să ierte păcatele noastre. Îl vom ruga stăruitor pe Domnul ca El cu mila Sa să întărească puterile noastre slabe pe calea către viaţa veşnică. În aceste zile ale mântuitorului post vom căuta iertarea noastră de păcatele, care la toţi, din nefericire, sunt în mulţime mare.
În numele Tatălui şi al Viului şi al Sfântului Duh!