“Un bărbat tânăr a ajuns alcoolic şi a început să dea pe băutură totul din casă. Soţia nu a mai rezistat să ducă o astfel de viaţă şi a plecat împreună cu copilul. Un prieten de-al lui a aflat că în Viriţa trăieşte un monah bătrân care îi tămăduieşte pe alcoolici şi a început să-l convingă să meargă la el, poate îl va ajuta să se vindece.
1. Fericiţi sunt cei care L-au iubit pe Hristos mai mult decât toate ale lumii şi trăiesc departe de lume şi aproape de Dumnezeu, împărtăşindu-se de bucurii paradisiace încă de pe pământ.
Starețul Paisie, după numele său de mirean Arsenie Eznepidis, s-a născut în Farasa Capadociei – Asia Mică, la 25 iulie 1924, de ziua adormirii Sfintei și Dreptei Ana, din părinți evlavioși. Tatăl său se numea Prodromos și era conducătorul locuitorilor Farasei. Pe mama sa o chema Evloghia (mai târziu, în Konița, o strigau Evlampia)
Calea Duhului îl pune pe singuratic într-un climat de luptă, pentru care trebuie o înflăcărare, un „zel”, pe care [Sfântul] Isaac îl consideră bun. În scrierile sale sunt însă mai multe pasaje în care îi avertizează pe singuratici despre ceea ce numeşte în mod generic şi fără nici un adjectiv „zel”[1]. Acesta e văzut de Isaac drept un imbold care, pentru a păstra rectitudinea şi pentru a apăra adevărul, întunecă iubirea, contrazicând astfel scopul spre care trebuie să tindă toată viaţa ascetică şi cu care se identifică însuşi adevărul.
„Trezvia este o metodă duhovnicească, care izbăveşte cu totul pe om, cu ajutorul lui Dumnezeu, de înţelesuri pătimaşe, de gânduri şi de fapte rele… Ea este, propriu-zis, curăţia inimii… Trezvia e calea a toată virtutea şi porunca lui Dumnezeu. Ea e numită şi liniştea inimii, iar [fiind] desăvârşită până la golirea de orice nălucire, devine şi pază a minţii…
“Cei mai mulţi dintre cei cinstiţi pun mare preţ pentru un post de mâncare… dar asta nu-i destul. … Adevăratul post este sufletesc: reţinerea cu orice chip de la a nu mai judeca, a nu mai vorbi de rău – un lucru atât de grav şi care se face atât de uşor. Am îndrăznit să afirm că cei mai mulţi în iad sunt cei care vorbesc de rău… Biserica îi încadrează la UCIDERE MORALĂ. A desfiinţat un om pe care Hristos l-a restaurat prin sânge…
„Cine eşti tu?” (Ioan 1, 19)
De vreme ce noi, ori aici, ori în viaţa cea viitoare, neapărat trebuie să ne întristăm pentru păcatele noastre, apoi este mai bine ca noi să facem aceasta aici decât în acea lume. De unde reiese aceasta? Din cuvintele Psalmistului, precum şi din Evanghelie. Adică Psalmistul zice: „Cine în iad se va mărturisi ţie?” (Psalmi 6, 6). El cu aceasta voieşte să spună că cineva nu se va putea mărturisi Domnului în iad, ci că această mărturisire acolo nu va putea ajuta la nimic.
Sfântul Grigorie Arhiepiscopul Tesalonicului, numit şi Palama, s-a născut în Constantinopol. A rămas orfan de tată încă de mic, dar sub îngrijirea mamei sale şi-a săvârşit studiile şi a fost de mare folos mamei şi fraţilor săi, pe care-i ţinea din ostenelile sale.
Văzând deşertăciunea lumii acesteia, ia venit în gând să se facă călugăr, îndemnând şi pe mama şi fraţii săi la aceasta.
Primind cu bucurie propunerea, mama sa a luat schima într-o mănăstire de maici, iar el şi cu fraţii săi s-a dus în Muntele Athos, unde punându-se în ascultarea unui cuvios Nicodim, s-a deprins cu toate rânduielile vieţii monahale. Câtva timp a fost şi în Lavra cea mare; dar dorind liniştea, s-a sălăşluit în pustie şi ducea viaţa cea mai aspră.
Cu binecuvântarea Î.P.S Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi al Întregii Moldove, şi avizul Ministerului Culturii al R.M., Mănăstirea Suruceni va demara lucrările de restaurare a Bisericii „Sf. M. Mc.Gheorghe” (Monument N774, 1785 – încep. sec. XX, Ist. Arhit.).
Psaltirea este o obştească vindecare care cuprinde doctoria fiecărei patimi, după Marele Vasile. Şi dar nu este la oameni nici faptă, nici cuvânt, nici patimă, nici cugetare, căreia să nu-i poată afla omul leacul în cartea aceasta [psaltirea], fiindcă aceasta este o adunare plină de tot felul de petrecere şi de privire cu mintea, este o vistierie obştească de învăţături, care fiecăruia îi dăruieşte ceea ce îi trebuieşte, pentru că şi rănile cele vechi ale patimilor le curăţă, şi celui ce de curând s-a rănit de vreo patimă, în grabă îi dă vindecare, şi pe cel întreg după fapta bună, îl păzeşte,
Fraţilor şi părinţilor, bun este postul, numai de va avea şi pe însoţitoarele lui, pe cele care i se cuvin lui, care sunt: pacea, buna voire, buna ascultare, blândeţea, milostivirea şi toate celelalte, câte sunt în îndreptările bunătăţii. Ci diavolul, ca un vrăjmaş şi tulburător al mântuirii noastre ce este, ce meşteşugeşte şi ce iscodeşte? Toate cele potrivnice pune în postitori şi îi face pe ei să fie obraznici şi să întoarcă vorba, aspri, mânioşi, iuţi, măreţi în zadar, pizmuitori, grăitori de cele urâte.
După ce am cerut mai întâi „unitatea credinței” și „împărtășirea Sfântului Duh”, ne încredințăm lui Dumnezeu „pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră”. Dar ce este unitatea credinței? Zice Scriptura: „Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale” (Iacob 1, 8), numind „îndoielnic” pe omul nehotărât, care nu e deloc sigur. Unul ca acesta, șovăind când într-o parte, când într-alta, nu se hotărăște niciodată pentru un singur lucru.
„Aceasta să fie treaba voastră, zice, ca în rugăciuni să mulţumiţi lui Dumnezeu, şi pentru cele văzute şi pentru cele nevăzute, şi pentru cele ce am făcut, fie de voie, fie de nevoie, şi pentru împărăţia cerurilor, şi pentru gheena şi pentru necazuri, şi pentru liniştea ce o avem. Căci acesta este obiceiul sfinţilor de a se ruga şi a mulţimi pentru binefacerile comune».
Eu cunosc un bărbat sfânt care se ruga în aşa fel. Nimic nu zicea decât aceasta:
“Vrăjmaşul (diavolul ) a căzut din mândrie. Mândria e obârşia păcatului; toate aspectele pe care le poate îmbrăca răul sunt unite în ea: părerea de sine, slava deşartă, dorinţa de putere, răceala, cruzimea, indiferenţa faţă de suferinţele aproapelui; tendinţa minţii spre reverie, supralicitarea imaginaţiei, expresia demonică a ochilor, înfăţişarea demonică a chipului; spaima, deznădejdea, ura; invidia, complexul de inferioritate, neliniştea lăuntrică, frică de moarte sau, dimpotrivă, dorinţa de a ne pune capăt zilelor şi, în cele din urmă, – lucru nu rar – demenţa completă.
Slăvitul şi sfinţitul mărturisitor al lui Hristos, Policarp, era prin naştere şi creştere fiu al cetăţii Efesului. Părinţii lui erau bine credincioşi, foarte bogaţi şi milostivi. Tatăl lui se numea Pangratie, iar mama sa Teodora. Fiind pârâţi la stăpânitorul Efesului, ce se numea Marcion, că sunt credincioşi, a trimis îndată ostaşi şi i-a adus la el. Teodora era atunci însărcinată cu Sfântul Policarp şi a zis Marcion: „Pentru ce nu ascultaţi voi poruncile împărăteşti, ci defăimaţi pe marii zei şi vă închinaţi lui Hristos?” Părinţii sfântului au răspuns fără nici o temere: „Noi, stăpânitorule, ne-am învăţat de la sfinţii apostoli să credem Domnului nostru şi să ne închinăm adevăratului Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pământul, Domnului nostru Iisus Hristos, întru al Cărui nume ne-am botezat şi pe Care Îl mărturisim şi Îl propovăduim că este Dumnezeu adevărat, iar de la idolii cei neînsufleţiţi şi nesimţitori pe care îi aveţi voi în loc de dumnezei, noi ne întoarcem şi-i defăimăm”.
Slavă lui Dumnezeu că ai fost în biserică măcar cu trupul, că măcar ai dorit să chemi pe Dumnezeu. Toată viaţa curge în deşertăciuni. Mintea petrece în gânduri deşarte şi printre ispite. Treptat, mintea atât de mult se va obişnui să-şi amintească de Dumnezeu, că, în forfota şi grijile lumeşti, fără să gândească, va gândi, fără să-şi amintească, îşi va aminti de El. Măcar dacă ar merge fără să se oprească.
Când a dat Dumnezeu deasupra muntelui Sinai, Legea jidovilor, în aceeaşi vreme norodul cel nebun şi nemulţumitor se închina viţelului de aur. Şi chiar când Stăpânul Hristos, a dat prea curatul şi sfântul Său Trup spre hrană lumii, în aceeaşi zi (care era sfânta şi marea Joi) când gătea acele sfinte Taine de mulţumire (nu se poate afla alt bine mai mare şi mai aleasă facere de bine ca aceasta, să dea Dumnezeu oamenilor spre hrană şi viaţă, Trupul şi Sângele Său) ei atunci încercau să omoare pe Făcătorul lor de bine.