“S-a înălţat Domnul în slavă la ceruri. Cum S-a înălţat Acela care, Dumnezeu fiind, este pretutindeni şi pe toate le plineşte?! Şi-a înălţat natura omenească. Este omul din El, cel pe care l-a înălţat la ceruri.
Domnul S-a înălţat şi S-a aşezat de-a dreapta Tatălui şi a lui Dumnezeu. Cum S-a aşezat de-a dreapta lui Dumnezeu Cel care petrece de-a pururi nedespărţit împreună cu El, într-o singură cârmuire şi sade pe acelaşi pristol?
Doamne, lisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, pogorându-Te din înălţimile cereşti pentru a noastră mântuire şi hrănindu-ne cu bucurie duhovnicească în sfintele şi prealuminoasele zile ale învierii Tale şi, iarăşi, după săvârşirea slujirii Tale pământeşti, Te-ai înălţat cu slavă de la noi la ceruri şi ai şezut de-a dreapta lui Dumnezeu şi Tatălui!
Cel cu adevărat credincios trebuie să se străduiască să-şi schimbe gândurile, obiceiurile, toate concepţiile şi raţionamentele sale vechi, cerând neîncetat ajutorul lui Dumnezeu. Păcatul nu mai are putere asupra celor ce-L aşteaptă cu încredere pe Domnul şi se gândesc la aceasta neîncetat. Satana vrea să înspăimânte sufletul prin ispite şi căderi, gânduri rele, provocări şi boli. Dar cine este atent şi ştie de unde îi vin toate relele nu se sperie, ci aşteaptă cu răbdare trecerea lor. El ştie că Domnul va lupta pentru salvarea lui din ghearele duhurilor rele, numai să aibă încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
De la Creaţie, Dumnezeu a avut în vedere naşterea fiilor duhovniceşti. De aceea i-a şi trimis El pe prooroci, pe profeţi, pe patriarhi, pe părinţi, legile şi, în cele din urmă, pe Însuşi Fiul Său. Toată această lucrare a avut ca scop să nască fii din natura Sa dumnezeiască şi întreaga omenire a fost chemată la această renaştere spirituală, după cuvântul: „De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea vedea Împărăţia lui Dumnezeu”.
“Câtă vreme nevoinţa noastră nu dobândeşte un rezultat, măcar un rezultat oarecare, ne nevoim eretic. Şi aici, ar trebui să definesc erezie şi ortodoxie, dar deocamdată mă ţin la pocăinţă. Ce înseamnă că ne nevoim eretic? Nelucrător, poftim! Câţi nu s-au spovedit [spunând] că cer pocăinţă şi lacrimi lui Dumnezeu şi nu vin.
“Dumnezeu pune la încercare sufletele în multe şi variate feluri şi aşteaptă să vadă cum lucrează libertatea voinţei fiecăruia. Sunt unii care primesc harul dumnezeiesc foarte uşor şi repede, şi îndată ce devin credincioşi se roagă. Ei trăiesc în lume fără osteneală prea mare. Înţelepciunea lui Dumnezeu cea tainică doreşte să vadă dacă aceştia se bucură şi lucrează pentru El cu ajutorul harului pe care l-au primit fără multă trudă. Mult li s-a dat, mult li se cere. Repede li s-a dat, repede li se cere dovada recunoştinţei. Alţii însă sunt lăsaţi să se obosească mult în fel de fel de nevoinţe, în aşteptare îndelungată, în lacrimi neîncetate de cerere a Duhului Sfânt, şi foarte greu le răspunde Dumnezeu. Nu pentru că nu-i iubeşte – poate chiar pe aceştia îi iubeşte mai mult, – ci pentru că vrea să le vadă străduinţa, răbdarea, încrederea.
Ce minunate sunt zilele de vară, cu câmpii bogate, presărate cu flori, cu lanuri acoperite cu grâne care dau în copt şi ce bine se potriveşte acest anotimp cu viaţa omului! Fiecare zi care ne este dată de Dumnezeu ne oferă o infinitate de posibilităţi de a sluji Domnului în fiecare clipă. Dacă vom fi atenţi şi grijulii cu ea, ar putea fi o splendidă floare deschisă ochilor noştri. Frumuseţea şi mireasma ei ar trebui să ajungă în acele cotloane întunecate unde iubirea lui Dumnezeu nu pătrunde.
Trăind lângă părintele Sofronie, am văzut cum un adevărat comportament ascetic – adică atunci când poruncile dumnezeieşti „devin unica lege a fiinţei“ – nu-l transformă pe ascet într-un puritan insensibil la nevoile altora. Dimpotrivă, marii asceţi sunt aceia cărora nevoile altora le sunt prioritare faţă de cele proprii.
Într-o vreme când faptul de a cumpăra morcovi ca adaos la legumele din grădina noastră era un lux, părintele Sofronie cumpăra ciocolată pentru a face plăcere copiilor care veneau la mănăstire. El ascundea bucăţelele în buzunarele sale adânci şi le scotea una câte una, ţinându-le cu braţul întins pentru ca ei să le apuce.
Se spune de atâtea ori că viaţa omului pe pământ este o călătorie. De la naştere până la moarte, călătorim mereu… Ne ducem unul după altul. Suntem călători. Niciunii nu suntem moştenitorii pământului. Toţi trebuie să-l părăsim, toţi avem să călătorim mai departe. Nici moartea nu opreşte călătoria noastră. Avem să călătorim cu toţii, până în faţa judecăţii lui Dumnezeu, pentru a da socoteală pentru faptele noastre, fie bune fie rele (Apoc. 2:23; 2 Cor. 5:10). Pentru călătoria aceasta din urmă, Iisus Hristos Domnul ne îndeamnă să fim totdeauna gata: «Să aveţi mijloacele încinse şi făcliile aprinse» (Lc. 12:35).
Mulţi oameni sunt foarte îngrijoraţi de ziua venirii a doua; foarte mulţi oameni nu sunt îngrijoraţi deloc de ziua venirii Domnului. Cei dintâi greşesc, pentru că în toate întâmplările văd „semne” ale venirii a doua şi astfel se înşeală pe ei şi înşeală şi pe alţii. Ceilalţi greşesc amar, pentru că sunt cu totul nepăsători şi nu-şi fac nicio socoteală şi nicio pregătire pentru înfricoşata judecată care ne aşteaptă pe toţi.
Neliniştea unora şi nepăsarea celorlalţi nu trebuie să vină din pricina semnelor care arată – apropiata sau îndepărtata – venirea a doua. Mântuitorul Hristos a mustrat pe aceia care văd şi caută numai „semne” în toate întâmplările (Mt. 12:39,16:4; Lc. 11:29).
“Sileşte-te pe cât poţi să iubeşti pe tot omul. Iar dacă nu poţi încă, cel puţin să nu urăşti pe nimeni. Dar nu vei putea face nici aceasta dacă nu vei dispreţui lucrurile lumii. Te-a blestemat cineva? Să nu-l urăşti pe el, ci blestemul şi pe dracul care a pus la cale blestemul. Căci dacă urăşti pe cel ce te-a blestemat, ai urât un om şi ai călcat porunca. Şi ceea ce a făcut acela cu cuvântul, tu faci cu fapta. Iar de păzeşti porunca, arată semnele dragostei; şi de poţi face ceva ajută-l, ca să-l izbăveşti de rău.
“Oamenilor lumii dintâi, dinainte de potop, li s-a dat vreme de pocăinţă 120 de ani, şi ei au fost preîntâmpinaţi că pentru păcatele lor va veni pedeapsă asupra tuturor de la Dumnezeu – potopul. Vremea trecea, iar oamenii erau din ce în ce mai stricaţi şi nu cugetau la pocăinţă şi nu credeau propovăduitorului pocăinţei, dreptului Noe – şi cuvântul lui Dumnezeu s-a împlinit întocmai.
Evreii nu-i credeau pe proroci că vor fi robiţi de împăratul Babilonului, şi au continuat să se închine la idoli – şi au mers în robie, şi Ierusalimul a fost nimicit, şi toată bogăţia strămutată în Babilon.
Înconjurat de cinci dintre cele mai înalte vârfuri ale Himalaiei, stăteam la 4300 de metri cu privirea aţintită la munţii Annapurna pe când soarele răsărea. Călătoria mea în Nepal începuse cu câteva săptămâni mai devreme, iar acum îi trăiam încununarea. Stând şi privind nemişcat acea frumuseţe neprihănită care mă înconjura, prin minte mi-a trecut un gând şi a refuzat să mai plece de acolo: “Care-i rostul?” Eul meu i-a răspuns de îndată gândului: “Care-i rostul?! Cum adică «Care-i rostul?» Rostul e că te-ai căţărat până aici ca să vezi munţii, şi acum bucură-te!”
Părinte, unii mireni ce trăiesc duhovnicește se îngreuiază seara, când se întorc obosiți de la lucru, să mai facă Pavecernița – și se mâhnesc…
– Când se întorc seara târziu de la munca și sunt obosiți, niciodată să nu se silească pe ei înșiși cu neliniște, ci totdeauna să își spună cu mărime de suflet: ,,Dacă nu poți citi toată Pavecerniţa, citește o jumătate, sau o treime din ea“, și să încerce altădată să nu se mai obosească atât de mult în timpul zilei. Să se nevoiască, pe cât pot, cu mărime de suflet și să se încredințeze lui Dumnezeu în toate – și Dumnezeu va lucra. Mintea să se afle întotdeauna lângă Dumnezeu.
Să ştiţi că numai oamenii răi se ceartă, oamenii buni nu se ceartă. Un bun şi-un rău nu se ceartă, că cel bun cedează şi cearta-i gata.
Zice că erau într-o pustie doi călugări şi tare bine se înţelegeau unul cu altul. Şi unul dintre ei o zis: Hai să ne certăm şi noi o dată cum se ceartă oamenii din lume. Şi celălalt o zis: Hai, da’ eu nu mă ştiu certa.
Atunci când faci ascultare cu bucurie şi iubire, chiar şi pentru lucruri care par nebuneşti, te bucuri. Îi avem ca exemplu pe părintele Efrem Katunakiotul şi pe părintele Porfirie. Când faci ascultare oarbă, pentru folosul propriu, te duci în iad, ca Iuda. E frumos şi e o dovadă de mărinimie când faci ceva din inimă şi nu constrâns sau silit. Ceea ce se face cu de-a sila şi nu din iubire este searbăd, n-are frumuseţe. Măiestria constă în a-l face pe celălalt să te lase să-l ajuţi. Doctorul trebuie să acţioneze într-un asemenea fel, încât să facă pe bolnav să vrea să se însănătoşească. Dacă acela nu vrea, nu-l poate vindeca cu forţa.
Cuvântul lui Dumnezeu este infinit de profund. Orice analiză omenească a acestuia, chiar fără a depăşi limitele de înţelegere ale Sfintei Biserici Ortodoxe, de fiecare dată capătă atât nuanţe noi de înţelegere, cât şi sensurile nedescoperite anterior ale unui conţinut etern şi imuabil.
Este bine cunoscută şi se aplică pe larg pilda Mântuitorului despre duhul necurat care a ieşit din om.
„Când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi venind, o găsește golită, măturată şi împodobită.