De la Creaţie, Dumnezeu a avut în vedere naşterea fiilor duhovniceşti. De aceea i-a şi trimis El pe prooroci, pe profeţi, pe patriarhi, pe părinţi, legile şi, în cele din urmă, pe Însuşi Fiul Său. Toată această lucrare a avut ca scop să nască fii din natura Sa dumnezeiască şi întreaga omenire a fost chemată la această renaştere spirituală, după cuvântul: „De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea vedea Împărăţia lui Dumnezeu”. Mare bucurie se face în Ceruri pentru un singur suflet astfel renăscut. Trupul omului este un simbol al sufletului, iar părinţii lui trupeşti îi simbolizează pe Tatăl Ceresc şi, ca mamă, pe Duhul Sfânt. La rândul lui, sufletul este trupul Duhului Sfânt. Şi precum trupul de carne, fără suflet, este mort, tot aşa şi sufletul, fără Duhul Sfânt este mort pentru Împărăţia Cerurilor, neputând lucra nimic din cele dumnezeieşti.
Numai în inima celui ce priveşte neîncetat spre Hristos, cu dragoste şi dor fierbinte, Acesta îşi imprimă chipul Său. Chipul Domnului se fixează, se pictează, se cufundă în sufletul celui ce-L caută, iar omul nu mai poartă vechiul lui chip, ci chipul lui Hristos, care va învia împreună cu el, şi astfel acest om se va alătura Stăpânului care a domnit în inima lui. Sufletul care n-are imprimat în el chipul lui Hristos nu este vrednic pentru Împărăţia Cerurilor, aşa precum o monedă ce nu poartă emblema stăpânirii pământeşti este falsă şi poate fi aruncată la gunoi, pentru că nu intră în circulaţie. După cum trupul mortului nu mai are nici o valoare şi este scos afară din casă şi băgat în pământul cimitirului, tot astfel sufletul mort este scos afară din Împărăţia Cerurilor şi îngropat în întunericul iadului. Sufletul mort n-are ce căuta în cetatea sfinţilor!
Să ne rugăm şi să-i cerem cu credinţă lui Dumnezeu să ne dăruiască încă vii fiind, în acest trup de carne, pe Duhul Sfânt, care este viaţa sufletului nostru. Căci cel ce nu caută încă de aici lumină dumnezeiasca pentru sufletul său şi n-o primeşte, la sfârşitul vieţii trupului său şi sufletul îi va fi împins afară din Lumina cea cerească, din viaţa veşnică. Aşa cum focul, în esenţa lui, nu poate fi schimbat de nici o materie ce se aruncă în el, căci el topeşte şi consumă totul, tot astfel şi sufletul care trece prin focul Duhului Sfânt topeşte şi arde toate gândurile răutăţii ce vin peste dânsul. Nimeni nu-i mai poate face nimic, aşa precum o pasăre ce zboară sus de tot, în înălţimi, nu se mai teme de nimic, fiindcă este deasupra tuturor primejdiilor.
Căderea lui Adam este căderea sufletului în stăpânirea duhurilor rele, este omul care a coborât din Ierusalim spre Ierihon şi a fost atacat de hoţi, bătut rău şi lăsat gol. Iar samariteanul milostiv nu este altul decât Iisus Însuşi, Mântuitorul sufletelor noastre.
Nu cuvintele legii salvează sufletul omului, aşa cum nu levitul sau fariseul l-au salvat pe nenorocit, ci doar mila lui Dumnezeu; şi numai cei plini de milă faţă de aproapele lor îşi salvează sufletele. Cel ce nu judecă pe nimeni, cel ce-i iartă pe toţi şi se milostiveşte de toţi şi nu se ceartă niciodată cu nimeni, ci toate le trece de la sine, le cedează altuia, lipsindu-se pe el de bunurile lui, de hainele lui, de banii lui, de interesele lui, pentru a veni în ajutorul altora. Ba încă îşi dă şi viaţa din iubire pentru fratele lui ce se află în primejdie, căci aceasta este dovada adevăratei iubiri. Acesta îşi salvează sufletul, înviindu-l pentru veşnicie – căci spune Iisus: „Cine îşi va pierde sufletul său îl va câştiga”. Îl va pierde în folosul altuia, pentru a-i ajuta pe alţii, aşa cum a făcut samariteanul cel milostiv.
Ca şi trupul lui Lazăr cel mort de patru zile, care mirosea groaznic, aşa este şi sufletul nostru plin de toate răutăţile patimilor. Această rană a morţii sufleteşti o moştenim cu toţii noi, urmaşii lui Adam. Şi această oribilă rană nu poate fi vindecată de nimeni, decât de Hristos. Nici profeţii nici legea nu puteau vindeca moartea sufletului omenesc. Doctorul cel adevărat al sufletelor noastre este Iisus Hristos, care pentru aceasta a venit în lume, să readucă la viaţa sufletele noastre moarte, şi neîncetat El aşteaptă afară şi bate la uşa inimilor noastre; şi cine-i va deschide, ferice va fi de sufletul lui!
Iisus este hrana şi băutura sufletului nostru, viaţa noastră veşnică. Cine nu-L primeşte pe Hristos în inima sa încă de pe acest pământ nu va avea parte de El nici dincolo, în veşnicie.
Pocăinţa sau Întoarcerea la Dumnezeu. Extrase din Omiliile duhovniceşti ale Sfântului Macarie Egipteanul, Editura Bizantină, Bucureşti