Se spune de atâtea ori că viaţa omului pe pământ este o călătorie. De la naştere până la moarte, călătorim mereu… Ne ducem unul după altul. Suntem călători. Niciunii nu suntem moştenitorii pământului. Toţi trebuie să-l părăsim, toţi avem să călătorim mai departe. Nici moartea nu opreşte călătoria noastră. Avem să călătorim cu toţii, până în faţa judecăţii lui Dumnezeu, pentru a da socoteală pentru faptele noastre, fie bune fie rele (Apoc. 2:23; 2 Cor. 5:10). Pentru călătoria aceasta din urmă, Iisus Hristos Domnul ne îndeamnă să fim totdeauna gata: «Să aveţi mijloacele încinse şi făcliile aprinse» (Lc. 12:35).
Orice călător, atunci când pleacă la drum, se găteşte cu haine curate, cu bani de cheltuială şi cu merinde trebuitoare. Mai are grijă deosebită să nu întârzie trenul, care îl duce la ţinta călătoriei. Cu atât mai mare trebuie să fie grija noastră pentru călătoria din urmă, ca să prindem trenul veşniciei. Cum se necăjesc oamenii când le pleacă trenul dinaintea ochilor, când văd că-i lasă în urmă şi nu mai au nicio putere să-l oprească!…
Dar cu trenul veşniciei cum stăm? Ce trebuie să facem ca să nu întârziem? Ce să luăm cu noi şi cum să ne pregătim ca să dăm răspuns la înfricoşata judecată a lui Hristos? Cum putem să fim totdeauna gata de drum, cu mijloacele încinse şi cu făcliile aprinse, adică îmbrăcaţi pentru călătorie şi cu lumina sufletului aprinsă, pentru a trece prin noaptea morţii la lumina învierii?
Trei sunt mijloacele prin care se pregăteşte creştinul pentru viaţa veşnică: dumnezeiescul Har, credinţa dreaptă şi faptele bune.
Harul e puterea pe care Dumnezeu o împrumută omului, ca să-l spele de păcate şi să-l sfinţească. Puterea aceasta o primim în Sfintele Taine, „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci“. Cine trăieşte ca un creştin botezat şi cununat şi cine moare spovedit şi cuminecat, pleacă din lumea aceasta împăcat cu oamenii şi cu Dumnezeu. Pentru unul ca acesta cerul e deschis şi fericirea cea veşnică asigurată.
Credinţa e încrederea în Dumnezeu, ascultarea de voia Lui şi urmarea învăţăturilor Lui, aşa după cum le cuprinde Sf. Scriptură şi le propagă Sf. Biserică. Cine se ţine de crezul creştin are uşa deschisă spre împărăţia lui Dumnezeu. Credinţa nu ne lasă să rătăcim de la calea adevărului creştin. Prin credinţă primim sfântul har, prin credinţă ne îmbrăţişăm de bunurile cele veşnice, prin credinţă rugătoare şi iubitoare ne luminăm, întărim şi mântuim sufletul.
Faptele bune sunt roadele harului ceresc şi ale dreptei credinţe în viaţa creştinului. Ele arătă lucrarea Duhului Sfânt în inima omului (Gal. 5:22). Cine face fapte bune, îşi adună comori în cer (Lc. 12:33-34), singurele averi care pot fi trecute din lumea aceasta în lumea cealaltă. Dacă am avea credinţă încât să mutăm şi munţii din loc şi dacă ne-am da trupul să se ardă, dar nu avem iubire – adică fapte bune -, n-avem niciun folos (1 Cor, 13:2-3).
«Căci precum trupul fără sufleteşte mort, aşa şi credinţa fără de fapte moartă este» (Iac. 2:26).
Iată în trei cuvinte toată învăţătura şi toată pregătirea pentru judecata din urmă şi viaţa veşnică: harul, credinţa şi faptele. În ele se arată mai pe scurt şi mai limpede ce trebuie să facem şi cum să trăim, ca să ne sfinţim şi mântuim sufletul.
Cei ce se sfinţesc prin dumnezeiescul har, cei ce se întăresc prin puterea credinţei creştine şi cei ce-şi adună în cer comori de fapte bune, sunt cu mijloacele încinse şi cu făcliile aprinse. Aceştia sunt gata de călătorie şi bine pregătiţi pentru răspuns bun la judecata din urmă.
„Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neruşinat, cu pace şi răspuns bun la înfricoşata judecată a lui Hristos, dă-ne Doamne…”
Preot Ilarion V. Felea, Pildele Mântuitorului, Fundaţia Justin Pârvu, 2014