
Iubiţii mei, Sfânta Evanghelie istoriseşte astăzi o minune, una din nenumăratele minuni pe care le-a făcut, le face şi le va face până la sfârşitul veacurilor, în ciuda demonilor, Domnul nostru Iisus Hristos.


Iubiţii mei, Sfânta Evanghelie istoriseşte astăzi o minune, una din nenumăratele minuni pe care le-a făcut, le face şi le va face până la sfârşitul veacurilor, în ciuda demonilor, Domnul nostru Iisus Hristos.

După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut. Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos şi şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos. Pentru aceasta iudeii prigoneau pe Iisus şi căutau să-L omoare, că făcea aceasta sâmbăta. (Ioan 5:1-16)

Păcatul este o rană pe suflet. Dar pentru a trata rana, trebuie să o cunoști, trebuie să te evaluezi corect și complet. Care sunt, deci, păcatele? Și cum le ierarhizăm?

Dacă faci reproşuri fratelui sau îl judeci sau îl întristezi, ţi-ai pierdut pacea.

În Liturghie este recapitulată întreaga istorie a lucrării de mântuire a lui Dumnezeu cu omul. În centrul ei stă Întruparea lui Hristos, Izbăvitorul lumii, viaţa şi jertfa Lui mântuitoare, precum şi îndoita Sa arătare, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea omului, prin care L-a îndreptăţit pe Dumnezeu-Tatăl înaintea omului şi pe omul căzut înaintea lui Dumnezeu.

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Ne plângem mereu că împrejurările vieții sunt de așa natură încât nu avem posibilitatea să trăim o viață lăuntrică adâncă. Prin aceasta ne îndreptățim pe noi înșine pentru că nu știm să ne rugăm, că simțirile noastre sunt de suprafață, că nu este adâncime în sufletul nostru.

„Diferenţa între dragostea psihologică şi cea duhovnicească stă în următoarele: cel care are comuniunea adevărată cu duhovnicul său are nevoie de el, dar nu se scufundă în lipsa acestuia.
Lipsa duhovnicului se împlineşte cu rugăciune. Când omul se afundă, atunci arată că există o problemă. În situaţiile acestea, noi, duhovnicii, nu trebuie să ignorăm persoana respectivă, ci să ne acordăm mai mult timp pentru a o vedea, pentru a ne preocupa împreună de teme duhovniceşti.”

Trăim pe pământ și nu-L vedem pe Dumnezeu și nu-L putem vedea. Dar dacă Duhul Sfânt vine în sufletul nostru, atunci Îl vedem pe Dumnezeu așa cum L-a văzut Sfântul Arhidiacon Ștefan. Prin Duhul Sfânt, sufletul și mintea recunosc îndată că acesta este Domnul. Așa a recunoscut prin Duhul Sfânt Sfântul Simeon pe Domnul în micul prunc [adus la templu]; tot așa a recunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt și Sfântul Ioan Botezătorul și a trimis poporul la El.

Cel ce doreşte să se mântuiască, trebuie să aibă inimă înfrântă şi aplecată spre pocăinţă după cuvântul psalmistului: Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit, inimă înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 19).

Așa a cugetat Sfântul Grigorie la Maica Domnului și la această taină a tainelor, cum întru ea S-a odrăslit mai presus de fire Fiul lui Dumnezeu, cum îi făgăduise prin Arhanghelul Gavriil: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine! Vei lua în pântece și vei naște Fiu…”.

Acest loc al nostru îşi are şi el propriul său colţişor de rai. Este tocmai această sfântă biserică. Deoarece fiecare sfântă biserică este, de asemenea, o bucăţică de cer pe pământ.

Dar ce poate să ne sfințească neîncetat? Așa cum strămoșii nu au pierdut relația lor cu Dumnezeu, așa nici noi nu o pierdem. Fiindcă Dumnezeu a pus înlăuntrul nostru chipul dumnezeirii, ne-a dat adică Chipul Lui de neșters și a dăruit firii noastre caracterul sfințeniei, al dumnezeirii, primul lucru care poate să ne sfințească este amintirea că fiecare dintre noi suntem chip al lui Dumnezeu. Unde sunt eu acolo este și Dumnezeu cel mai înainte de veci.

Iubite și adânc cinstite părinte Gheorghe!

Tema cuvântului meu este viața duhovnicească, ori, dacă socotiți mai potrivit să spunem, povățuirea duhovnicească sau purtarea de grijă față de suflete.

Inima este adevărata „biserică” unde omul se întâlnește cu Dumnezeu. Inima omului caută o simțire (cf. Pilde 15, 14), atât înțelegătoare, cât și dumnezeiască, și nu află odihnă până când Domnul slavei nu vine și Se sălășluiește într-însa. Iar Dumnezeu, Care este un „Dumnezeu zelos” (leșirea 34, 14), nu Se mulțumește doar cu o parte din inima noastră. În Vechiul Testament îi auzim chemarea: „Dă-mi, fiule, inima ta” (Pilde 23, 26), iar în Noul Testament ne poruncește: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta” (Marcu 12, 30).

