Mare bine este să te predai voii lui Dumnezeu. Atunci în suflet este numai Domnul şi nu alte gânduri, şi el se roagă lui Dumnezeu cu minte curată şi simte iubirea lui Dumnezeu, chiar dacă s-ar chinui cu trupul.
Sufletul meu tânjește totdeauna după Dumnezeu și se roagă ziua și noaptea, căci numele Domnului e dulce și desfătător pentru sufletul care se roagă și aprinde sufletul de iubire pentru Dumnezeu.
Moaştele Fericitei Agafia (Maranciuc), trecută la cele veşnice în anul 1873, se află la Mănăstirea Cuşelăuca, într-o raclă frumos împodobită. După mai mulți ani de cercetări a vieții acestei sfinte bineplăcute Domnului, în 2016, în ziua pomenirii Sf. Binecredincios Ștefan cel Mare, maicile de la Cuşelăuca, au primit o veste bună din partea Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe din Moldova, ÎPS Mitropolit Vladimir – canonizarea Fericitei Maicii noastre Agafia.
Cele pământeşti pot fi cunoscute prin mintea omenească, dar Domnul şi toate cele cereşti se cunosc numai prin Duhul Sfânt şi nu pot fi cunoscute numai cu mintea simplă.
Cine poate înţelege toate darurile pe care creştinul le primeşte prin Dumnezeiasca Împărtăşanie atunci când se împărtăşeşte? Cum poate oare limba noastră slăbănoagă să le descrie, unul câte unul? Prin Sfânta Împărtăşanie mintea este luminată, intelectul este şi el luminat, toate puterile sufletului sunt curăţite, patimile trupeşti sunt amorţite…, iar dragostea de Dumnezeu este aprinsă.
„A te pocăi de păcatele tale înseamnă a nu le mai repeta.“„Deznădejdea“, după Sfântul Ioan Scărarul, „se naşte fie din conştientizarea mulţimii păcatelor noastre, deznădejde a conştiinţei şi o insuportabilă tristeţe, sau din mândrie şi trufie, atunci când cineva crede că nu merita să fi făcut păcatul în care a căzut.”
Această stare nu este, însă, una care să dureze mult. Răstimpul rămânerii Harului după cea dintâi cercetare a sa diferă de la om la om, depinzând de diferiţi factori: râvna omului, modul său de viaţă, iconomia lui Dumnezeu etc. In orice caz, după o anumită perioadă de timp, Harul se împuţinează.
După învăţătura revelată a Bisericii, Dumnezeu este esenţă, natură şi lucrare, şi dacă natura Sa, firea, substanţa, este de nepătruns omului, lucrarea Sa este posibil să fie simţită, înţeleasă. Lucrarea lui Dumnezeu, precum învaţă Sfântul Grigorie Palama, este dătătoare de viaţă, înţelepţitoare, îndumnezeitoare, astfel toată natura, toată zidirea participă în mod corespunzător stării ei la lucrările lui Dumnezeu, dar doar sfinţii şi îngerii participă în mod îndumnezeitor la lucrarea Lui.
Toate catehismele şi cărţile de învăţătură ortodoxe definesc căsătoria ca o „Taină a Bisericii”. La prima vedere, această definiţie poate părea ciudată; căsătoria a fost şi este practicată, de creştini şi de necreştini, de atei, de generaţii întregi de fiinţe umane care nu au ştiut niciodată sensul cuvântului „Sfântă Taină”.
General vorbind, preoția este o știință terapeutică. Ea are ca scop să-l vindece pe om prin toate mijloacele de care dispune Sfânta noastră Biserică. Prin urmare, aceasta este lucrarea preotului.
Duhovnicul trebuie să știe să vindece omul, adică să lumineze și să elibereze mintea și chiar să transforme toate patimile, pentru că, deși mai înainte acestea au lucrat împotriva firii, acum să lucreze potrivit firii.
Fecioara Maria a trăit cea mai mare unire cu Dumnezeu pe care o poate realiza omul. Ce înțelegere pentru Fiul Său, ce înțelegere pentru taina omului, taină care-și are rădăcina în Dumnezeu, ce înțelegere pentru Dumnezeu Întrupat… Importanța Maicii Domnului vine din legătura ei cu Hristos. Această unire supremă cu Dumnezeu Întrupat e experiența ce ni se pune înainte.
Sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului, prăznuită anul acesta în Duminica a XV-a după Rusalii, a reunit în rugăciune obştea Mănăstirii Suruceni și credincioșii veniți pentru a participa la Sfânta Liturghie. Nașterea Maicii Domnului este cea dintâi Sărbătoare a anului bisericesc, fapt ce pune în lumină rolul ei esențial în istoria mântuirii neamului omenesc. Pregătită de Dumnezeu să devină mijlocitoarea mântuirii noastre, Preacurata Fecioară a primit încă din copilărie, prin creșterea și educația ei duhovnicească în Templul din Ierusalim, darurile cele mai alese. Petrecerea în Sfânta Sfintelor, inițierea în taina rugăciunii lăuntrice, păzirea fecioriei, împlinirea poruncilor dumnezeiești și supunerea deplină față de voia lui Dumnezeu au făcut-o Împărăteasa tuturor Sfinţilor, sprijinitoarea păcătoşilor, atotputernică ajutătoare şi rugătoare pentru toţi oamenii, Maica mântuirii noastre, „mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită, fără de asemănare, decât Serafimii.”
Începutul oricărui fruct este floarea și aceasta în chipul cel mai limpede. Dar începutul mântuirii noastre este nașterea de Dumnezeu dăruită și de Dumnezeu aleasă a preacuratei și preanevinovatei Maria, pururea Fecioara și aceasta în modul cel mai limpede. Pe care lăudând-o o și prăznuim astăzi după datorie. Pentru ca întregul ciclu al anului să fie binecuvântat prin ea s-a născut în această lună, cea dintâi a anului, dar a adormit în ultima cu somnul nemuririi pentru ca asumându-și cele zece luni dintre acestea ciclic să le binecuvinteze prin nașterea ei și prin adormirea ei purtătoare de viață. Despre care nu este vremea a vorbi acum, ci când este vremea sfintei Adormiri aceleia. Dar acum suntem aduși să filosofăm pe scurt despre Sfânta Naștere a ei, și atâta avem a spune despre ea, cât ne va insufla cuvânt harul ei.
Crucea Domnului ne arată trei mari adevăruri. Mai întâi, că pentru a fi șters păcatul nostru cel greu, a fost nevoie ca Dumnezeu să Se pogoare trupește pe pământ, să devină om și să Se răstignească. A fost nevoie să se verse Sângele lui Hristos pe Cruce, ca să se spele întinăciunea păcatului. Și astfel, noi să putem găsi calea ce duce la izbăvire, la mântuire, la adevăr și la lumină.