Și iată ce ne cere actul pocăinței în Legea cea Nouă: să lași ale tale – ne pare greu, dar asta le-a cerut și la ucenici – cum gândești, ce crezi, ce vezi, ce pipăi, ce simți în mână, ceea ce auzi și miroși, și să te încrezi în Cuvântul lui Dumnezeu mai mult decât în simțurile tale, și în percepția și cugetele tale.
Era o fată care dorea să se căsătorească, dar nu-și găsea partea. Spunându-i bunicii ei, aceasta i-a dat o icoană cu Sfântul Apostol Anania și i-a zis: „Ia această icoană și să te rogi 40 de zile la sfântul acesta, dar să știi că sfântul acesta este cam glumeț și mai face câteodată și unele minuni hazlii”.
Trăim vremuri paradoxale. Suntem mai conectați ca oricând, înconjurați de oameni, dar în adâncul sufletului mulți se simt singuri, neînțeleși, neîmpliniți. De ce? Pentru că, așa cum subliniază Arhimandritul Simeon Kraiopoulos în articolul său „Oamenii sunt bolnavi sufletește, dar refuză să recunoască” (manastireasuruceni.md), nu simpla prezență fizică a celorlalți ne aduce bucurie, ci comuniunea autentică în iubire.
Dar pentru a redescoperi această comuniune, este nevoie de un drum interior, de o luptă cu propriul egoism și de o voință fermă de a răspunde chemării lui Dumnezeu.
Iarăși, sufletul nostru! Taina tainelor! Taina cea mai neînțeleasă și mai de neconceput de sub cer! Nimeni vreodată nu a putut să se apropie sau să-i urmărească firea, ființa și proprietatea lui. Toate sunt activate și determinate prin el, dar el însuși niciodată nu a fost înțeles de nimeni. Numai Dumnezeu Cuvântul întrupat ne-a descoperit și ne-a mărturisit ce este și cum este, fiindcă El Însuși este Creatorul lui, nostalgia lui, lumea lui, așteptarea lui.
Smerenia nu înseamnă să te frângi în faţa oricui şi să accepţi orice! Iisus Hristos, chipul smereniei şi al blândeţii înfruntă şi mustră pe cei mândri!
Este necesar totodată să arătăm că smerenia trebuie legată de înţelepciune. Ele nu pot fi despărţite. Dacă le desparţi, greşeşti.
Ce observaţii mai fac adversarii noştri? Înainte de toate aceea că în nici un caz firea dumnezeiască nu poate ajunge să sufere moarte, ci, că, fără să ajungă aici, ar fi putut uşor duce la îndeplinirea planului de mântuire astfel, prin folosirea altfel a prisosului puterii sale. Dacă totuşi, dintr-un motiv inexplicabil, ar fi trebuit să moară, cel puţin să nu se fi lăsat batjocorit printr-o moarte atât de înjositoare. Căci ar putea fi vreo moarte mai ruşinoasă, zic ei, decât cea de pe cruce?
“Totul se dobândeşte prin rugăciune, repeta Stareţul. Voi, acum, vă apropiaţi de prima treaptă, încă nu vă ridicaţi, ci doar vă apropiaţi. Trebuie să treceţi prin uşă şi prin nici un fel de efort nu se poate intra, dacă nu va fi milostivirea lui Dumnezeu.
O suferință gravă a oamenilor contemporani, chiar și a credincioșilor, este lipsa dispoziției de a ridica și de a-și duce propria cruce, și de a-L urma pe Mântuitorul nostru Cel Răstignit.
Dacă eşti leneş şi neatent la rugăciune nu vei spori nici în dăruirea ta faţă de Domnul, nici în dobândirea păcii şi mântuire. Cel care a izbutit să ajungă la rugăciunea adevărată şi-a umplut fiinţa sa de dragostea lui Hristos, nu se face robul simţurilor lui şi nu dă întâietate la nimic altceva, nu supracinsteşte pe cel drept, nici nu judecă pe nimeni, ci se aseamnă lui Dumnezeu, care răsare soarele peste cei răi şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
Oricât de multe făgăduinţe îi sunt făcute rugăciunii creştine: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide (Matei 7, 7), totuşi nu trebuie niciodată să gândim că, dacă cerem ceva de la Domnul, neapărat trebuie să şi dobândim.