Am obosit de vorbele multe, improvizate şi ieftine. Preţul lor e greu, denaturează ceea ce e esenţial, important, semnificativ, potrivit, sfânt. Avem nevoie de odihna tăcerii celei de aur, de ascultarea cea de mult preţ, de folosirea cuvintelor necesare. E nevoie de o împotrivire la vorbele improvizate şi uşoare. Se cuvine să ne calmăm, să ne liniştim, să ne odihnim, pentru ca să putem auzi întru isihie glasul cel şoptit al lui Dumnezeu, vocea îngrijorată a conştiinţei noastre, glasul de dascăl al sfântului trecut, pentru ca să lucrăm pocăinţa în chip sincer.
Tăcerea se arată, din cele spuse mai sus, având o forţă necunoscută, tainică, puternică, care nu iubeşte stricăciunea adusă de discuţiile superficiale, de convorbirile improvizate, de cuvântul nestatornic. Tăcerea e liberă, lipsită de griji […] şi fericită. Avva Isaac Sirul nu spune doar monahilor să iubească mai presus de toate tăcerea, deoarece ea este limba în care se va vorbi în veşnicie, în nesfârşita şi întru-tot-fericita împărăţie a cerurilor. Dacă simţămintele nu se pot exprima întotdeauna în cuvinte omeneşti, cum să se redea şi să se pună în cuvinte experienţele duhovniceşti? Apostolul Pavel scrie în preafrumoasa lui epistolă către creştinii din Corint că a fost în Rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu-i este îngăduit omului să le grăiască (2 Corinteni 12,4). Nu e cu putinţă, zice, să-şi exprime experienţa în cuvinte. Adesea în sinaxare îi vedem pe sfinţi ascunzându-şi experienţele, tăcând, temându-se să nu piardă harul şi bucuria, rugăciunea şi mângâierea din cauza dezvăluirii şi lăudării înaltelor lor trăiri.
Sfântul Serafim de Sarov spune: Nu deschide gura ta şi inima ta oricui; dintr-o mie abia dacă se va găsi unul să te înţeleagă. Nu vrea sfântul să ne facă circumspecţi, suspicioşi şi ursuzi, ci oameni cu discernământ şi atenţi. Este o bucurie să audă cineva cuvintele sfinţilor. Este însă o bucurie mai mare „să prinzi undele şi dimensiunea, propunerea, întinderea şi uimirea tăcerii şi a teologiei tăcerii sfinţilor” (ierom. Ioannikios Kotsonis).
Se istoriseşte cum au mers trei vizitatori la Marele Antonie. Doi l-au întrebat despre multe şi felurite lucruri. Al treilea nu a întrebat nimic. Nu pentru că nu avea nevoie de sfat, ori pentru că s-a simţit suficient duhovniceşte şi nu preţuia cuvântul plin de har al cuviosului, ci pentru că a învăţat mai mult din starea lui, din tăcerea lui, din liniştea chipului lui. Când l-a întrebat sfântul: „Tu de ce nu mă întrebi ceva?”, i-a răspuns cu naturaleţe: „Destul îmi este numai să te văd, sfinte al lui Dumnezeu”. Aceasta i-a fost suficient şi de folos. A simţit teologia tăcerii lui, care primeşte suferinţa lumii şi refuză farmecul cunoaşterii trufaşe.
Tăcerea singură nu înseamnă nimic. Se cuvine să tacă cineva având o permanentă convorbi-re cu Dumnezeu, având simţire smerită despre propriul sine, având pace lăuntrică, luciditate şi blândeţe. Cuviosul Arsenie se ruga lui Dumnezeu să îi arate cum să se mântuiască şi a auzit: „Fugi, taci, linişteşte-te!“. Un alt cuvios spune că tăcerea şi lucrarea duhovnicească ascunsă duc la sfinţenie. Avva Moisi zicea în acest sens că omul care iubeşte tăcerea şi fuge de discuţii multe se aseamănă cu strugurele copt, plin de dulceaţă, in vreme ce omul limbut se aseamănă cu agurida. Marele părinte al discernământului, Avva Pimen, arată foarte precis: Sunt câţiva oameni care cu buzele tac şi cu mintea flecăresc, în timp ce alţii vorbesc de dimineaţa până seara şi, totuşi, ţin tăcerea, deoarece nimic din ceea ce spun nu este de prisos şi nefolositor. In minunatul Pateric se menţionează de asemenea: „De ai dobândit virtutea tăcerii, nu te lăuda că ai izbutit ceva important. Convinge-ţi mai bine sinele că nu eşti vrednic nici măcar să vorbeşti!”.
Pustia cea isihastă, ascetică şi plină de înţelepciune învaţă multe, iubiţii mei fraţi, pe lumea cea neliniştită, din dragoste şi cu durere. Lumea construieşte zilnic un cuvânt obraznic, egoist, neînţelept şi potrivnic lui Dumnezeu. Are principii violente, deoarece creează autonomizare, încredere puternică în sine, dominaţie autoritară şi autarhie ambiţioasă, pe care le socoteşte a fi uneltiri deştepte ale minţii, deşi e vorba de nişte ciudăţenii, îşi consideră limba armă de înfrângere a celorlalţi, pe care-i vede ca duşmani, nu ca fraţi. Astfel, se duce către o înfricoşată fundătură, nu se smereşte şi nu se pocăieste asumându-şi eşecul şi privindu-şi aproapele mai cu îngăduinţă şi indulgenţă. Este dovadă de mare lipsă de înţelepciune să crezi că ai înţelepciunea de a face şi a spune orice, oriunde şi oricând. Aroganţa obsesiei pentru vorbit constituie o nesmerită autoimpunere peste toţi şi, în cele din urmă, o nebunie.
Cuvintele neînsoţite de fapte sunt goale, sărace, şi îl ruşinează pe cel ce le rosteşte. După cuvântul Cuviosului Efrem Sirul, cuvintele sunt frunzele, iar faptele sunt roadele. Faptele arată virtutea şi cuvintele vor trebui să fie umbra arătării faptelor. Bătrânii îi rugau pe ceilalţi să se roage pentru ei, nu se osândeau zicând ceva înainte de a face. După Avva Pimen, cel ce învaţă şi nu face ceea ce spune, se aseamănă unei fântâni, care pe alţii îi adapă şi îi spală, şi pe ea însăşi nu se poate curăţi. Iar cuvintele înţelepte şi smerite ale altuia adaugă: „Cerem din partea altora desăvârşirea şi noi nu facem nici cele mai mărunte lucruri; dacă viaţa noastră nu are legătură cu vorbele noastre şi vorbele noastre nu corespund cu viaţa noastră, ne asemănăm cu pâinea fără sare”.
Monahul Moise Aghioritul, „Tacerea cea bine graitoare”, Editura Egumenita, 2020