În general, copiilor le place să participe la slujbele Bisericii şi această atracţie instinctivă pentru şi în interesul slujbelor este fundaţia pe care noi ar trebui să construim educaţia copiilor noştri. Când părinţii se îngrijorează deoarece copiii lor vor obosi din cauza slujbelor lungi şi le pare rău pentru ei, exprimă, de fapt, subconştient, preocuparea lor nu pentru copii, ci pentru ei înşişi. Copiii pătrund mai uşor decât adulţii în lumea ritualului, a simbolismului liturgic.
„Să iubeşti necondiţionat, fără răspuns, să iradiezi lumina spiritului tău până peste marginile lumii, să hrăneşti cu pâinea bunătăţii, să creşti şi să ajuţi în tot felul, fără să ai teama insuccesului sau a loviturii pe la spate. Să înalţi cântece de laudă vieţii, să vindeci rănile fraţilor tăi de suferinţă chiar şi atunci când te hulesc, să-i urci pe creste până la locul unde privirea lor ameţeşte.
Scriptura ni-l arată pe acest om foarte slab în credinţă. Din multe fapte se vede aceasta: din cele spuse de Hristos: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede”; din cele spuse chiar de cel care a venit la Hristos: „Ajută necredinţei mele!”; din porunca dată de Hristos demonului ca să nu mai intre în fiul lui; şi în sfârşit din cele spuse de om lui Hristos: „Dacă poţi!”
Aş putea fi însă întrebat:
James Kelley s-a născut în Allen, Oklahoma. Este licențiat în istorie și engleză, iar în prezent predă engleza la East Central University din Oklahoma. Convertit la ortodoxie în anu 2001, James Kelley este autorul mai multor cărți de teologie, „A realism of glory: Lectures on the Christology in the Works of Protopresbyter John Romanides”, „The Life in Christ”, „Anatomyzing Divinity”. Articolele sale pot fi citite aici și aici .
Împlinind dorinţele lumeşti ale inimii, nu vine bucuria duhovnicească, ci stresul. Bucuria lumească aduce stresul şi la oamenii duhovniceşti. Bucuria lumească nu este permanentă, nu este bucurie adevărată, ci este o bucurie temporară, a acelei clipe. Iar aceasta este o bucurie materială, nu este duhovnicească.
Nu e tocmai ușor să identifici care dintre atributele detestabile ale modernității deține întâietatea. Sigur că pentru mulți oameni, sensibilizați de marșul neîntrerupt al progresului și al evoluției, sau de magia ecranului de telefon smart, însăși ideea de eșec al modernității apare ca o contradicție în termeni. Dar pentru ceilalți, mulți, puțini, există câteva agasante note comune, care revin supărător și se simt în aproape orice domeniu al vieții.
“Tot ceea ce faceţi, toată muncă voastră, poate contribui la mântuirea voastră. Depinde de tine, de felul în care o faci. Istoria este plină de călugări care au devenit mari sfinţi în timp ce lucrau în bucătărie sau spălând cearşafuri. Calea mântuirii constă în a lucra fără patimă, în rugăciune…
Biserica Ortodoxă a Ugandei a anunţat luni, 30 iulie 2018, faptul că şaptezeci de persoane din districtul Kumi s-au convertit la Ortodoxie.
Părintele Paisie a trăit sfânta isihie în toată adâncimea sa. Oriunde a vieţuit, în chinovie sau în idioritmie, la Mănăstirea Stomiou din Konitsa, în Muntele Sinai sau în alte părţi din pustia Sfântului Munte, a iubit atmosfera de sfântă isihie, a trăit şi s-a adăpat din duhul ei aducător de mult rod, ce se revarsă în toată viaţa sa, privită în lumina diferitelor ei feţe. Când vorbea şi învăţa, dar şi prin simpla sa prezenţă, transmitea atmosfera pustiei isihaste.
Te-ai născut, spui, tu, în Banat, şi slava ta este Sfântul Ioan Botezătorul. Socoţi credinţa lui Hristos drept viaţă a vieţii tale. Când tatăl tău răposat, ţi-ai propus să prăznuieşti slava casei tale şi mai luminat decât se făcea înainte în casa voastră. Serviciul însă te-a adus în Macedonia. Şi cum icoana de slavă trebuia să o laşi acasă, la mama bătrână şi la surori, ai comandat o icoană nouă a sfântului Ioan la meşterii noştri de la Debar. Spre marea ta mirare însă, aceşti meşteri l-au zugrăvit pe sfântul Ioan cu aripi.
Apoftegma Părinţilor „Dă sânge, ca să primeşti Duh” poate fi socotită deviza permanent valabilă a pururea-pomenitului Stareţ. Fire curajoasă şi bărbătoasă cum era, nu lăsa loc semnelor de întrebare sau îndoielii în viaţa sa. La această îmbinare minunată de însuşiri a contribuit însă şi credinţa sa fierbinte, astfel ca roadele nevoinţei sale să fie întotdeauna bune. Hotărârea, curajul şi credinţa în Dumnezeu – singurul lucru ce se cere de la firea raţională – sunt cele mai importante caracteristici ale libertăţii omului, care exprimă voinţa sa şi care pricinuiesc şi atrag lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce pe cele bolnave le tămăduieşte şi pe cele cu lipsă le împlineşte.
Suferința, ori de câte ori e îndurată sau cugetată cu vrednicie, dovedește că răstignirea nu va fi fost inutilă, că jertfa lui Hristos e roditoare.
Dumnezeu, printre altele, ne poruncește să fim inteligenți. Pentru cine este înzestrat cu darul înțelegerii, prostia – măcar de la un anume punct încolo – e păcat: păcat de slăbiciune și de lene, de nefolosire a talentului.
„Spune-mi, Părinte, atunci când mă îngreunez de gânduri şi rog pe bătrâni a se ruga pentru mine şi ascult cele zise de dânşii, îndată se odihneşte sufletul meu. Cum să înţeleg aceasta?”
Răspuns-a stareţul:
a) Hristos ca pedagog al nostru
Soarele apusese deja şi venea întunericul. Hristos, Care mai devreme hrănise cu doi peşti şi cinci pâini o mare de oameni, S-a suit în munte ca să Se roage deosebi (Matei 14, 23). Iar ucenicii Săi au intrat în corabie şi au plecat spre celălalt ţărm. Intrând in corabie, mergeau în cealaltă parte a mării, la Capernaum (Ioan 6,16). Erau deja obosiţi, deoarece fuseseră cu Hristos sus pe munte până seara, iar acum călătoreau cu pânze şi vâsle. Foarte obositor pentru ucenicii navigatori.
Cine a gustat bunătăţile aduse pe pământ de Domnul – lumina cunoştinţei, slobozirea din lanţurile păcatului şi puterea de a face binele, tămăduirea rănilor inimii şi înfierea de către Dumnezeu – acela petrece necontenit în bucurie cerească, neprefăcută.
Această bucurie nu este o atracţie de o clipă, întâmplătoare, silită, a inimii, ci este răsfrângerea stării pururea bucuroase a întregii fiinţe, care vine mai ales din legătura cu Dumnezeu şi din primirea de la El a sus-pomenitelor bunătăţi.
Oare Dumnezeul nostru este Baal? Dumnezeu aude și ajută. Se poate să nu-I simți ajutorul. Dar cauza nu este Dumnezeu, ci tu însuți, ca una care alungi ajutorul Lui cu mândria. Dacă nu ar exista pericolul de a ne-o lua în cap și a ne mândri, e cu neputință ca Dumnezeu să nu ajute. Bunul Dumnezeu vrea să ne izbăvim de patimile noastre, însă nu ne ajută să ne izbăvim dacă avem mândrie sau predispoziție spre mândrie, căci astfel am crede că am reușit fără ajutorul Lui.
Tatăl nostru este rugăciunea pe care Iisus a dat-o ucenicilor Sãi și pe care Biserica ne-o transmite la rândul ei. În felul acesta Biserica ne face sã pãtrundem în rugăciunea lui Iisus, care constituie însãsi ființa ei. Cãci trebuie sã înțelegem cã toatã bogãția liturgicã a Bisericii, toatã moștenirea ei asceticã și duhovniceascã nu sunt nimic altceva decât simbolul și calea întâlnirii noastre cu Hristos și a vieții noastre în Hristos. Biserica nu ne oprește la ea însãși, ci ne duce la Hristos. Iar Hristos nu ne oprește la sine, ci ne duce la Tatãl, în Duhul Sfânt.