Părintele Paisie a trăit sfânta isihie în toată adâncimea sa. Oriunde a vieţuit, în chinovie sau în idioritmie, la Mănăstirea Stomiou din Konitsa, în Muntele Sinai sau în alte părţi din pustia Sfântului Munte, a iubit atmosfera de sfântă isihie, a trăit şi s-a adăpat din duhul ei aducător de mult rod, ce se revarsă în toată viaţa sa, privită în lumina diferitelor ei feţe. Când vorbea şi învăţa, dar şi prin simpla sa prezenţă, transmitea atmosfera pustiei isihaste.
Mănăstirea Sfântului loan Teologul de la Souroti a îngrijit editarea a şase volume ce cuprind transcrierea unor convorbiri cu Părintele Paisie. Sunt cuvinte ce par a aparţine unui nevoitor al pustiei din secolul al IV-lea, care, cunoscând starea societăţii de astăzi, vorbeşte frumos şi pe înţelesul omului contemporan. Titlurile cărţilor sunt: Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, Trezvie duhovnicească, Nevoinţă duhovnicească, Viaţa de familie, Patimi şi virtuţi, Despre rugăciune.
Din aceste scrieri putem vedea în chip lămurit cum omul, odată ce dobândeşte luminarea minţii, devine dascăl şi teolog ce învaţă şi păstoreşte poporul iui Dumnezeu întru adevăr şi fără înşelare, prin isihia ortodoxă, care este lucrarea de căpetenie.
Aş vrea să subliniez aici mai cu seamă câteva puncte, ce pun în lumină însemnătatea sfintei isihii, însuşi climatul de trebuinţă pentru trăirea unei vieţi creştine şi a teologiei ortodoxe.
Să spunem pentru început faptul că Părintele Paisie a vorbit adeseori despre isihie şi grija plină de nelinişte a omului contemporan. Faptul că omul contemporan a învăţat să trăiască în zgomot reflectă întocmai acest lucru. Spune: „Astăzi toţi s-au învăţat să trăiască în zgomot. Vezi, mulţi copii vor muzică rock în timp ce citesc. Adică pe ei îi odihneşte mai mult să citească cu muzică decât în linişte. Se odihnesc în nelinişte, fiindcă există nelinişte înlăuntrul lor. Peste tot este zgomot.
Învăţându-se cu zgomotul, omul contemporan duce mereu pretutindeni o astfel de viaţă zgomotoasă.
„Duhul lumesc cel neliniştit al epocii noastre a distrus, din nefericire, cu aşa-zisa lui civilizaţie, chiar şi locurile sfinte cele liniştite, care odihnesc şi sfinţesc sufletele. Omul neliniştit nu se linişteşte niciodată. N-au lăsat nicăieri vreun loc liniştit. Chiar şi sfintele locuri le-au făcut azi… ”
În alt loc scrie: „Cel neliniştit chiar şi în pustie va duce starea lui de nelinişte. Mai întâi de toate sufletul va trebui să dobândească liniştea lăuntrică în neliniştea exterioară pentru a se putea linişti în liniştea pustiei.”
Oamenii contemporani care trăiesc cu acest duh de nelinişte îl transmit mai departe prin tot ceea ce fac. Spunea Gheronda: „Atunci când lucrează cineva cu linişte îşi păstrează pacea şi îşi sfinţeşte întreaga zi. Din păcate, n-am înţeles că atunci când lucrăm ceva prea repede dobândim nervozitate, iar lucrarea care se face cu nervozitate nu este sfinţită. Scopul nostru nu trebuie să fie a face multe şi să fim într-o continuă nelinişte. Căci aceasta este o stare diavolească.
Lucrul de mână care se face în linişte şi cu rugăciune se sfinţeşte şi sfinţeşte şi pe cei care îl folosesc. Atunci are sens ca mirenii să ceară lucru de mână de la monahi ca binecuvântare. In timp ce lucrul făcut cu grabă şi nervozitate transmite această stare diavolească şi celorlalţi. Treaba grăbită, făcută cu nelinişte, este caracteristica oamenilor celor mai lumeşti. Sufletele tulburate care lucrează transmit tulburare prin lucrul lor de mână, iar nu binecuvântare. Dacă aţi şti cât de mult influenţează starea omului lucrul de mână pe care îl face, chiar şi lemnul unor obiecte făcute de el! înfricoşător lucru! Rezultatul muncii omului este pe potriva stării în care se află atunci când o face. Dacă este nervos, se mânie şi înjură, ceea ce face nu va avea binecuvântare, iar de cântă, de rosteşte Rugăciunea, se sfinţeşte lucrul său. Unul este lucru diavolesc, iar celălalt dumnezeiesc.”
Omul stăpânit de o grijă plină de nelinişte nu poate simţi dragostea lui Dumnezeu. Spune Părintele Paisie: „Când un copil se joacă şi este absorbit de jucării, nu-şi mai dă seama dacă tatăl său este alături şi-l mângâie. Dar dacă-şi va întrerupe puţin joaca, atunci îşi dă seama. Tot astfel şi atunci când avem vreo grijă, nu putem simţi dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu dă, dar noi nu simţim. Ia aminte să nu risipeşti puterile tale preţioase în griji de prisos şi în lucruri deşarte, care într-o bună zi se vor face toate praf. Aşa te oboseşti si trupeşte, şi mintea ţi-o împrăştii fără rost, iar după aceea Ii dai lui Dumnezeu oboseala şi căscăturile în vremea rugăciunii, la fel cu jertfa pe care a făcut-o Cain.”
După ce atrage de multe ori atenţia în cadrul convorbirilor asupra lipsei de linişte, a liniştii lăuntrice ce îl caracterizează pe omul contemporan, vădindu-i, desigur, grija plină de frământare, îi îndrumă pe oameni să agonisească atmosfera sfintei isihii. Ii sfătuieşte să nu-şi cheltuiască viaţa fără rost. Spune: „Nu vărisipiţi timpul fără folos, fără să-l valorificaţi în cele duhovniceşti, pentru că veţi ajunge să vă sălbăticiţi mult şi nu veţi mai puica lucra cele duhovniceşti. Veţi dori sa vă îndeletniciţi numai cu treburi sau să discutaţi sau „veţi urmări să aflaţi subiecte de vorbă ca să vă aflaţi în treabă. Prin neglijarea rugăciunii si a îndatoririlor duhovniceşti, vrăjmaşul ne ocupă înălţimile noastre duhovniceşti şi ne războieşte atât trupeşte, cât şi prin gânduri. Ne netrebniceste toate puterile, atât cele sufleteşti, cât şi trupeşti, şi ne taie legătura cu Dumnezeu, urmând ca sufletul nostru să fie robit de patimi.”
În alt loc, învaţă că pentru a dobândi pacea lăuntrică şi a spori duhovniceste, omul trebuie să-şi simplifice viaţa. Spune: „Însă fericiţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa şi s-au eliberat din laţul acestui progres lumesc al multor înlesniri, sau mai degrabă al multor greutăţi, şi au scăpat de acest stres înfricoşător al vremii noastre de azi. Dacă omul nu îşi simplifică viaţa, se chinuieşte. în timp ce dacă şi-o simplifică nu va avea acest stres. (…)
Încă şi la mireni insist mult asupra simplităţii, pentru că multe din cele ce se fac nu sunt de trebuinţă şi îi mănâncă stresul. Le vorbesc de cumpătare şi ncvoinţă. Strig mereu: «Simplificaţi-vă viaţa, şi stresul va fugi.» Cele mai multe divorţuri de aici pornesc. Oamenii au de făcut multe treburi, multe lucruri şi astfel se ameţesc. Lucrează amândoi, tata şi mama, şi îşi lasă copiii de izbelişte. Osteneală, nervi – din probleme mici, scandaluri mari -, apoi divorţ fără justificare. Acolo ajung. Dar dacă şi-ar simplifica puţin viaţa, ar fi şi odihniţi, şi veseli. Acest stres este o catastrofă. ” Chiar şi munca de fiecare zi trebuie făcută în aşa fel încât să ne păstrăm inima liberă pentru cele duhovniceşti şi să I-o dăruim lui Hristos. Spune: „Să nu va daţi toată fiinţa, toată puterea dimpreună cu mintea voastră celor materiale. In felul acesta omul devine închinător la idoli. Pe cât puteţi, nu vă dăruiţi inima treburilor; să daţi numai mâinile şi mintea. Să nu vă daţi inima lucrurilor stricăcioasc, nefolositoare. Căci după aceea cum va sălta inima pentru Hristos? Când inima este la Hristos, atunci şi treburile se sfinţesc, există şi o continuă odihnă sufleteasca lăuntrică. Un astfel de om simte adevărata bucurie. Să vă puneţi inima în valoare! Să n-o risipiţi!
Dacă huma se va risipi în multe lucruri fără însemnătate, nu va avea putere după aceea să sc îndurereze pentru ceea ce se cuvine să o doară. Eu imi voi da inima unui bolnav de inimă, unui îndurerat. Durerea inimii mele este pentru copiii ce se primejduiesc. Imi fac cruce şi rog pe Dumnezeu să le dea luminare. Iar atunci când primesc lume, toată grija mea se îndreaptă spre durerea celuilalt, spre dragostea de semeni. Durerea mea n-o iau în seamă. în acest chip se uită toate, căci omul se îndreaptă spre altă direcţie.”
Mărimea de suflet este de trebuinţă în viaţa duhovnicească; mintea, mai cu seamă, trebuie să fie la Dumnezeu. Astfel omul învaţă să se încredinţeze lui Dumnezeu. Spune Părintele Paisie: „Să se nevoiască, pe cât pot, cu mărime de suflet şi să se încredinţeze lui Dumnezeu în toate, iar Dumnezeu va lucra. Mintea să se afle întotdeauna la Dumnezeu. Aceasta este cea mai bună lucrare.
O nevoinţă peste măsură (…), dacă se face din mărime de suflet, se bucură şi omul, Se bucură si Dumnezeu de fiul Lui cel iubitor de osteneală.
Dacă este mânat de dragoste, El picură miere în inima sa, iar dacă e presat de egoism, se chinuieşte.”
Adevărat lucrător al isihiei, Părintele cunoştea din experienţă faptul că principala condiţie pentru dobândirea părtăşiei cu Dumnezeu este ca omul să păzească totdeauna neîmprăştierea minţii şi căldura inimii. Spunea: „Dacă însă tu singură depăşeşti limitele, adaugi împrăştiere si te ocupi de lucruri nefolositoare, atunci mintea ţi se împrăştie şi se îndepărtează de Dumnezeu. Iar atunci când mintea nu este la Dumnezeu, cum va simţi cineva bucuria lui Dumnezeu? Inima îngheaţă repede. (…)
Mult ajută şi puţină citire duhovnicească, mai ales înainte de rugăciune. Ea încălzeşte sufletul şi (dungă grijile zilei şi atunci, cu sufletul eliberat şi transmutat în atmosfera dumnezeiască, mintea se mişca nerăspândită. Cu un text din Evanghelic sau din Pateric, care are bucăţele mici, dar tari, mintea se transpune în spaţiul duhovnicesc şi nu mai aleargă. Pentru că mintea este ca un copil zburdalnic care aleargă când pe aici, când pe dincolo. Dacă însă îl îndulceşti cu o caramea, nu mai pleacă.”
Adevărata linişte lăuntrică este strâns legată de mângâierea pe care Dumnezeu i-o dă omului care a dobândit smerenia. Spune Gheronda: „Oamenii încearcă să se liniştească cu calmante sau cu teorii yoga şi nu vor adevărata linişte, care vine atunci când se smereşte omul şi care aduce mângâierea dumnezeiască înlăuntrul lor.”
Este de trebuinţă să trăim în locuri cu linişte şi să urmărim atât liniştirea simţurilor, cât şi pe cea a inimii. Părintele Paisie învaţă: „Liniştea este o condiţie esenţială. Chiar de nu s-ar ruga cineva cu cuvinte, singură liniştea îi este rugăciune. Ea este o rugăciune tainică şi ajută mult pe cel care se roagă, aşa cum îl ajută pe om respiraţia, care este nevăzută. Cel care face lucrare duhovnicească în linişte se adânceşte după aceea în rugăciune. Ştii ce înseamnă «se adânceşte»? Atunci când stă în braţele maicii sale, copilaşul nu vorbeşte. Sunt în unire, în comuniune. De aceea, mult ajută ca mănăstirea să fie departe de lume, de centre arheologice, de zgomote lumeşti şi chiar de oameni mulţi.
Liniştea exterioară, departe de lume, cu discernământ în nevoinţă şi cu rugăciune neîncetată, foarte repede aduce şi liniştea lăuntrică – pacea sufletului – care este condiţia absolut necesară pentru lucrarea duhovnicească fină. Atunci omul nu mai este deranjat de neliniştea exterioară, pentru că în esenţă numai trupul se află pe pământ, în timp ce mintea se află în Cer. ” Petrecând în liniştea simţurilor şi a gândurilor, omul poate lucra rugăciunea lăuntrică, a minţii. Spune Gheronda: „Mintea este baza. Ochii pot privi ceva şi să nu vadă. Când mă rog, pot privi, dar fără să văd. Umblu şi pot privi un peisaj etc., dar fără să îl văd. Când cineva nu este obişnuit să rostească Rugăciunea în mijlocul zgomotului, pătimeşte aceasta din pricină că mintea nu este dăruită lui Dumnezeu. Trebuie ca omul să ajungă la distragerea dumnezeiască, astfel încât să poată simţi liniştea lăuntrică şi să nu fie deranjat de zgomot în timpul rugăciunii. Ajunge la acel punct al dumnezeieştii «distrageri» în care nu mai aude zgomote, sau le aude când vrea, sau mai degrabă atunci când îi coboară mintea din Cer. Şi va ajunge la acest punct dacă va lucra duhovniceşte, dacă se va nevoi. Atunci va auzi numai când el va voi. Implinind aceste condiţii duhovniceşti, omul primeşte Duhul Sfânt şi devine teolog. Spune: „Cuvântul spus din mintea proprie nu pricinuieşte schimbare în suflete pentru că este trup. Insă cuvântul lui Dumnezeu, care se naşte din Duhul Sfânt, are lucrare dumnezeiască si schimbă sufletele. Duhul Sfânt nu coboară cu aparate. De aceea teologia nu are nici o legătură cu duhul ştiinţific sec. Duhul Sfânt coboară singur în om, atunci când acesta împlineşte condiţiile duhovniceşti. Condiţia duhovnicească este ca omul să-şi cureţe de rugină cablurile sale duhovniceşti, să devină conductor bun, ca să poată primi curentul duhovnicesc al iluminării dumnezeieşti, făcându-se în felul acesta savant duhovnicesc, teolog. Când spun «teolog» mă refer la teologii care au «garanţie» teologică şi diploma lor are valoare, nu la aceia care au numai hârtie fără putere de cumpărare şi a căror diplomă este asemenea cu banii fără valoare din timpul ocupaţiei germane.”
Când omul trăieşte astfel, dobândeşte o frumuseţe lăuntrică ce străluceşte şi în trup. Spune: „Curăţia lăuntrică a sufletului frumos al omului adevărat înfrumuseţează şi exteriorul omului, iar dulceaţa cea dumnezeiască a dragostei lui Dumnezeu îndulceşte chiar şi înfăţişarea lui. Frumuseţea lăuntrică a sufletului, pe lângă faptul că înfrumuseţează duhovniceşte şi îl sfinţeşte pe om, chiar şi la exterior, înfrumuseţează şi sfinţeşte şi hainele urâte pe care le poartă omul lui Dumnezeu cel harismatic, trădând prin aceasta Harul dumnezeiesc.
Fericitul Gheronda Paisie a fost un rod preadulce al pustiei, a agonisit sfânta isihie, s-a veselit de duhul ei şi pe acesta ni-l transmite şi nouă, învăţându-ne că liniştea, atât de trebuincioasă omului contemporan, este principala caracteristică a vieţii creştine ortodoxe.
+ Ierotheos Vlachos, Sfântul Paisie Aghioritul, Editura Sophia