Pr. Nicolae Dima: Spovedania și drumul sufletului de după moarte. Patru cazuri:
Într-un moment de adâncă rugăciune, Sfântul Macarie Egipteanul are o viziune în care patru suflete merg spre drumul fără întoarcere. Care dintre ele merg în lumina veșnică și care merg în întunericul înghețat? Și ce legătură are asta cu spovedania?
Omul care poartă în sine Împărăția lui Dumnezeu răspândește în jur gânduri sfinte, gânduri dumnezeiești. Împărăția lui Dumnezeu făurește în noi atmosfera Împărăției cerurilor. Rostul creștinilor este să curățească atmosfera în lume și să lărgească Împărăția lui Dumnezeu.
Pincipalul este să păstrezi pacea cu cei din jur, atât cât lucrul acesta ţine de tine. Să te gândeşti că în jurul tău s-au strâns tot felul de bolnavi – chiar aşa şi este.
Făptuire nu înseamnă a încerca cineva și a da înapoi, ci făptuire înseamnă să intre în luptă și să se lupte, să biruiască și să fie biruit, să câștige și să piardă, să cadă și să se ridice, să le răscolească pe toate și să accepte războiul și lupta până la ultima suflare. Şi niciodată să nu se încreadă în sine până ce‑i va ieși sufletul. Ci atunci când se suie în Cer, trebuie să aștepte ca în ziua următoare să coboare în iad. Să nu spun că în aceeași clipă se face și coborârea. De aceea nu trebuie să se mire când se pricinuiesc schimbări, ci să aibă înaintea ochilor că amândouă sunt ale sale.
Orice lucru bun găsește omul să spună despre Maica Domnului nu va putea să exprime măreția ei. Prin ascultarea ei, Maica Domnului ne-a deschis nouă iarăși Raiul, pe care îl închisese neascultarea Evei. Eva a rupt veriga care ne unea cu Dumnezeu și a adus în lume întristare și durere. Maica Domnului a unit iarăși veriga și a adus în lume bucuria Raiului. Ne-a unit cu Dumnezeu, de vreme ce Hristos este Dumnezeul-Om.
În Postul Mare, în timpul vecerniei, la Vechiul Russikon, Domnul i-a dat unui monah să vadă pe ieromonahul Avraamie în chipul lui Hristos. Bătrânul duhovnic luase epitrahilul şi se pregătea să-l mărturisească. Când monahul acela a venit în locul unde se fac mărturisirile, s-a uitat la duhovnic, un bătrân cu părul alb, şi a văzut că faţa lui era tânără ca a unui băiat şi strălucea cu totul şi era asemenea lui Hristos. Atunci monahul a înţeles că duhovnicul stă în Duhul Sfânt şi că prin Duhul Sfânt îi sunt iertate păcatele celui ce se pocăieşte.
Faţă de aproapele nostru trebuie să avem aceeaşi purtare. Nu se cuvine să împărţim oamenii: acesta îmi este simpatic, acesta antipatic, căci atunci aţi intrat în război cu cealaltă persoană, şi nu vă va răbda – chiar dacă în afară nu i-aţi dat nici un prilej, nici prin cuvinte, nici prin fapte, însă aţi cugetat la aceasta, aţi gândit-o în lăuntrul vostru.
Desigur, este greu să fii un bun postitor. Noi învățăm smerenia atunci când ne dăm seama cât de lipsiți de putere suntem în fața costițelor la grătar, a puiului fript, a cozonacului. Stomacul nostru și papilele gustative sunt corupte până la degradare și nu le place până nu li se face voia. Abțineți-vă de la friptură și este ușor să nu vă mai gândiți la nimic altceva decât la friptură.
Iată cele două căi care stau înaintea oamenilor. În fața noastră stă Crucea Domnului, cea de viață dătătoare. Domnul a spus: „Cine vrea să vină după Mine să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie”. Încotro să meargă? La început, prin suferințe, așa cum a suferit și Hristos, iar apoi va merge cu Hristos și în Împărăția Cerească, unde Domnul Iisus Hristos stă pe Tronul Său.
Harul împărtășirii trebuie păstrat cu grijă. Cum să facem asta? Iată câteva reguli simple, dar importante, pentru ca să trăim cât mai bine momentul în care primim Trupul și Sângele Domnului.
„Pe Cruce Hristos a suferit pentru noi, a fost defăimat pentru noi, S-a făcut neînsemnat, rob, dispreţuit, ca să ne îmbogăţească, să ne slobozească şi să ne dăruiască nouă viaţă. Pe Cruce se recapitulează şi se face văzută toată iubirea negrăită a lui Hristos pentru omenirea păcătoasă. Jertfa Dumnezeului-Om pe cruce a fost, pentru întreaga omenire şi pentru fiecare om în parte, expresia dragostei Sale neasemănate şi pline de măreţie. Ne-a arătat pe faţă cât de mult ne iubeşte, nu prin simple vorbe frumoase, ci îmbrăţişându-ne cu mâinile Sale însângerate. ” (Cuviosul Moise Aghioritul)
Un Sfânt care avea multe necazuri, de fiecare dată când simțea că se întreabă de ce i se întâmplă acest lucru, de ce suferă această nedreptate, acest rău, această încercare, această prigoană totală, de ce toate acestea, de ce vin bolile una după alta, de ce se adună încercările, spunea: „De fiecare dată când îmi ridic privirea să mă rog lui Hristos, Îl văd pe cruce. Și nu pot spune nimic.” Biserica ni-L înfățișează înaintea tuturor, deasupra catapetesmei, pe Hristos răstignit. Și scrie acolo: „Împăratul Slavei”, ca să ne arate că tronul acestui Împărat nu seamănă cu scaunele lumești, ci este o Cruce.
Viaţa creştină nu este o promenadă odihnitoare pe cărările plăcute ale sentimentalismului şi lipsei de griji, nici o continuă relaxare în fotoliile adânci ale nepăsării şi placidităţii. Nu este vorba de o viaţă lipsită de responsabilitate, uşoară, tihnită, fără silinţă şi fără efort.
Atletul vieții duhovnicești se luptă să alunge gândurile pe care cel rău i le presară pe cale cu scopul de a-i zdruncina unitatea lăuntrică a puterilor sufletului și de a-l îmbolnăvi. Țelul Ortodoxiei, care este o știință psihoterapeutică, este acela de a vindeca sufletul bolnav, iar dintre alternativele de tratament, pe primul loc se află paza minții, respingerea gândurilor rele și neliniștitoare, precum și străduința de a le „ucide” înainte de a intra pe „poarta inimii”.