Iată cele două căi care stau înaintea oamenilor. În fața noastră stă Crucea Domnului, cea de viață dătătoare. Domnul a spus: „Cine vrea să vină după Mine să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie”. Încotro să meargă? La început, prin suferințe, așa cum a suferit și Hristos, iar apoi va merge cu Hristos și în Împărăția Cerească, unde Domnul Iisus Hristos stă pe Tronul Său.
Harul împărtășirii trebuie păstrat cu grijă. Cum să facem asta? Iată câteva reguli simple, dar importante, pentru ca să trăim cât mai bine momentul în care primim Trupul și Sângele Domnului.
„Pe Cruce Hristos a suferit pentru noi, a fost defăimat pentru noi, S-a făcut neînsemnat, rob, dispreţuit, ca să ne îmbogăţească, să ne slobozească şi să ne dăruiască nouă viaţă. Pe Cruce se recapitulează şi se face văzută toată iubirea negrăită a lui Hristos pentru omenirea păcătoasă. Jertfa Dumnezeului-Om pe cruce a fost, pentru întreaga omenire şi pentru fiecare om în parte, expresia dragostei Sale neasemănate şi pline de măreţie. Ne-a arătat pe faţă cât de mult ne iubeşte, nu prin simple vorbe frumoase, ci îmbrăţişându-ne cu mâinile Sale însângerate. ” (Cuviosul Moise Aghioritul)
Un Sfânt care avea multe necazuri, de fiecare dată când simțea că se întreabă de ce i se întâmplă acest lucru, de ce suferă această nedreptate, acest rău, această încercare, această prigoană totală, de ce toate acestea, de ce vin bolile una după alta, de ce se adună încercările, spunea: „De fiecare dată când îmi ridic privirea să mă rog lui Hristos, Îl văd pe cruce. Și nu pot spune nimic.” Biserica ni-L înfățișează înaintea tuturor, deasupra catapetesmei, pe Hristos răstignit. Și scrie acolo: „Împăratul Slavei”, ca să ne arate că tronul acestui Împărat nu seamănă cu scaunele lumești, ci este o Cruce.
Viaţa creştină nu este o promenadă odihnitoare pe cărările plăcute ale sentimentalismului şi lipsei de griji, nici o continuă relaxare în fotoliile adânci ale nepăsării şi placidităţii. Nu este vorba de o viaţă lipsită de responsabilitate, uşoară, tihnită, fără silinţă şi fără efort.
Atletul vieții duhovnicești se luptă să alunge gândurile pe care cel rău i le presară pe cale cu scopul de a-i zdruncina unitatea lăuntrică a puterilor sufletului și de a-l îmbolnăvi. Țelul Ortodoxiei, care este o știință psihoterapeutică, este acela de a vindeca sufletul bolnav, iar dintre alternativele de tratament, pe primul loc se află paza minții, respingerea gândurilor rele și neliniștitoare, precum și străduința de a le „ucide” înainte de a intra pe „poarta inimii”.
De multe ori ne apropiem de Dumnezeu pentru frică. Cui să te rogi să te ajute când oamenii nu te mai pot ajuta? În faţa bolilor, în faţa necazurilor, frica, groaza ne-au adus la credinţă. Cei mai mulţi am ajuns datorită fricii. Acestea au fost ca nişte cruci pentru noi în general; ele sunt ca nişte cruci nedorite: cine-şi doreşte să trăiască în frică, în groază, în neputinţă, în durere…? Dar acestea sunt cele care ne-au adus pe noi la Dumnezeu, ori prin boli, ori prin necazuri, ori prin încercări, ori prin frică… Toate acestea ne-au adus pe noi la Dumnezeu.
Cine au fost aceşti sfinţi? Au fost soldaţi. Erau în floarea vârstei. Erau corpul cel mai ales al Armatei Romane. Aveau înălţime, prezenţă, aveau experienţă în război. Aveau şi bărbăţie, aveau şi supunere, desăvârşită ascultare faţă de superiorii lor. Erau exemple militare.
Draga mea în Domnul N.,
Am primit scrisoarea dumneavoastră. Oare care din noi se poate lua la ceartă cu Dumnezeu sau cine îndrăzneşte să-I poruncească? El nu Se sfătuieşte cu nimeni şi nu dă socoteală nimănui. Iar noi, mărginiţi fiind, nu putem să evaluăm corect ceea ce se petrece cu noi şi în jurul nostru.
Durerea este rezultatul neascultării primului om şi al căderii sale, ce a atras după sine alungarea din Rai. Omul a fost zidit nemuritor, sănătos, necunoscător al durerii, al stricăciunii şi al suferinţei, dar pentru că a încălcat prima poruncă a lui Dumnezeu, consecinţa neascultării sale, a folosirii greşite a libertăţii de care dispunea, a fost aceea că durerea a intrat în viaţa sa.
Vrăjmășiile, scârbele și necazurile vieții par, la prima vedere, că îndepărtează de rugăciune. Acestea pot să îndepărteze însă doar pe cel slab legat de Dumnezeu. Pe acela care cu sinceritate Îl iubește și-L caută pe El, acestea pot încă și mai mult să-l facă lucrător în vremea unui necaz.
Viața duhovnicească se câștigă luptând cu noblețe cu mărime de suflet, cu multă bucurie și cu atenția îndreptată spre Hristosul cu care ne împărtășim. Avem nevoie ca prin împărtășire să facem părtășie cu Hristos Dumnezeul nostru astfel încât să aibă loc comunicarea însușirilor dumnezeiești către sufletul și trupul nostru. Dacă ne vom concentra atenția numai pe dobândirea lui Hristos, pe urmarea lui Hristos, pe dorința acerbă de a pune umărul sub Crucea Sa atunci vom reuși în fața ispitelor care conjunctura vieții ni le oferă prin pronia divină. Părintele Gheron Iosif ne supune atenției câteva repere de maximă importanță în lupta duhovnicească, ne aduce pilde din viața și experiențele sale astfel încât să fim încredințați de veridicitatea soluțiilor folosite de el și înaintașii săi. Și ne spune adresându-se unui ucenic care i-a scirs:
Dar ce înseamnă a-ți lua crucea – întrucât Domnul spune că fiecare dintre noi este dator să își ia crucea? Ce cruci avem noi? Crucile sunt felurite, căci pentru fiecare Dumnezeu a pregătit o cruce aparte. Este foarte important să înțelegem care este crucea noastră. Este foarte important să luăm anume crucea pusă înaintea noastră de Dumnezeu.
Să nu faci greșeala de a te compara cu marii trăitori. Că nu prin nevoința și trăirea lor s-au îndumnezeit numaidecât. Ci prin Harul lui Dumnezeu, pentru prezența lor. Și tu, dacă ai această prezență, ai străbătut sorocul pentru împărtășit și nu ești altfel decât marii trăitori.
Dar acum se pune o problemă cu aspect tehnic. Când ne împărtășim? Nu timpul decide. Asta-i o greșeală.
Cuvântului „Cruce” îi acordăm, de obicei, multiple semnificații. Aș vrea să mă refer aici la simbolul cel mai profund al vieții noastre creștinești. Linia verticală, pe care se fixează cea orizontală, unește cerul cu pământul, pe Dumnezeu cu umanitatea, iar, prin ea, cu întreaga făptură văzută. Pe baza aceluiași algoritm, am putea spune că linia orizontală unește om cu om și neam cu neam.