CONDACUL 1:
Pe cel îmbogățit cu dumnezeiasca învățătură, biserică vie a lui Hristos Dumnezeu, pe slava ierarhilor și podoaba cuvioșilor, pe cel cu multă smerită cugetare, pe împlinitorul iubirii și ochiul adânc înlăcrimat, să-l cinstim cu bucurie, din inimă strigând: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Dionisie, preaînțelepte!
„Nu înceta să te pocăieşti, străduindu-te din toate puterile, şi nu te înfricoşa de suferinţa care însoţeşte pocăinţa, pentru a nu fi osândit de sterpăciune şi pentru a nu auzi cuvintele: «Luaţi deci de la el talantul» (Matei 25, 28). Fără suferinţă şi fără nevoinţă stârnitoare, nu va putea rodi nici o luptă de îndreptare a sufletului – fie ea fizică sau psihică: «Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea» (Matei 11, 12). Mulţi au lucrat şi continuă să lucreze fără zdrobirea inimii şi astfel, fugind de aceasta, au rămas străini de curăţie şi de comuniunea cu Duhul Sfânt.
Care sunt, acum, teologii Bisericii? Sunt doar cei care au ajuns la vederea duhovnicească. Vederea duhovnicească este alcătuită din luminare şi îndumnezeire. Luminarea este o stare neîntreruptă, care există actualizată pe toată durata zilei şi a nopţii, chiar şi în timpul somnului (Cânt. 5,2). În timp ce îndumnezeirea este o stare în care cineva vede slava lui Dumnezeu şi care durează atât cât vrea Dumnezeu.
La începutul Dumnezeieștii Liturghii, atunci când clerul este deja pregătit să înceapă slujba, când poporul binecredincios s-a adunat, când s-a săvârșit Proscomidia — partea pregătitoare a Liturghiei, adică atunci când și pâinea, și vinul sunt gata, și preotul este pregătit să rostească primul cuvânt liturgic: „Binecuvântată este Împărăția…”, el, poate, în necoacerea sa duhovnicească, în naivitatea sa, ar putea gândi: „Acum voi săvârși cea mai mare minune de pe pământ: voi preface această pâine în Trupul lui Hristos, acest vin – în Sângele lui Hristos.”
Omul, având o îndoită natură, nu merge întotdeauna pe calea care urcă. Dimpotrivă, calea care coboară fiind mult mai ușoară, este mai la îndemână și deci mult mai bătută. De aici a venit credința că așa e firesc, că așa trebuie să fie. Natura omului a fost pecetluită cu semnele păcatului.
Cel smerit este conştient de starea sa lăuntrică şi, deşi aceasta este urâtă, el nu-şi pierde personalitatea. Cunoaşte că este păcătos şi se întristează din pricina asta, dar nu deznădăjduieşte, nu se mistuie pe sine.
„Să urmăm exemplul Înaintemergătorului, să fim mereu gata să trecem în umbră, să ne bucurăm de succesul altuia, să nu ne stea gândul la propria noastră mărire. Să nu lăsăm să pătrundă în inimă duhul cel rău al zavistiei, să ne rugăm Domnului să trimită asupra noastră darul renunţării la sine şi al uitării de sine. Să ne aducem mereu aminte că preocuparea de căpetenie a lui Ioan era să arate către Hristos, iar cea mai de seamă mărturie care a făcut-o despre El a fost: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (In. 1, 29). (Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu – 366 Cuvinte de folos pentru toate zilele anului)
Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos,
Sărbătoarea se va desfășura după cum urmează:
Astăzi îl sărbătorim pe Sfântul Ioan Botezătorul, cel care şi-a plecat mâna peste capul Domnului şi L-a preînchipuit prin viaţa sa. Anul acesta este foarte semnificativă prăznuirea Naşterii Sfântului Ioan, deoarece s-a întâmplat în Duminica Tuturor Sfinţilor, dintre care până atunci făceau parte numai sfinţii Vechiului Legământ, şi pe care acesta i-a unit cu sfinţii din Noul Legământ. Prima sărbătoare care urmează după Naşterea Sfântului Ioan este praznicul Sfinţilor Apostoli, care şi-au întins mrejele şi au umplut Biserica cu popoarele întregii lumi.
Era o după-amiază călduroasă de vară. Sfântul Nectarie, cu rasa de lucru pe el și cu un fes murdar de var pe cap muncea afară, la intrarea în mănăstire. Ceilalți muncitori tocmai serviseră masa și se odihneau undeva mai încolo la umbră. Ajungând la mănăstire, Sfântul Filotei Zervakos nu l-a recunoscut pe Sfântul Nectarie așa cum era îmbrăcat, ci a crezut că este unul dintre monahii muncitori.
Trebuie să fim cu mare luare-aminte la ceea ce Sfântul Ioan Gură de Aur numea „partea întunecată a iubirii drăcești”. De multe ori, ceea ce noi numim dragoste față de cineva ajunge, de fapt, să fie un prilej de judecată și respingere a altora. Ori pentru că în inima noastră nu este destul loc și căutăm să iubim doar pe unii, ori pentru că, dintr-un zel greșit, socotim că trebuie să fim dușmani cu cei pe care apropiații noștri îi consideră vrăjmași.
Cel legat nu-i sfătuiește pe alții să fugă, să se lupte, deoarece vede că nu poate să facă nimic. Nu se îngrijește nici de mâncare, nici de lucrurile de afară. Tot ce vrea este să se slobozească. Desigur, în jurul lui se găsesc oameni plini de iubire, dar el, sărmanul, din pricina întristării sale nu poate să guste dragostea lor, să priceapă bunătatea lor, pentru că a păcătuit în toate. Pentru că este scufundat în întregime în păcatul lui.