
Să ne gândim la vameș și la fariseu. Intrăm ușor în biserică, ne așezăm ușor la rugăciune și începem să-I cerem lui Dumnezeu: întrucât noi ne-am pus în fața Lui, să răspundă, să stea și El în fața noastră!


Să ne gândim la vameș și la fariseu. Intrăm ușor în biserică, ne așezăm ușor la rugăciune și începem să-I cerem lui Dumnezeu: întrucât noi ne-am pus în fața Lui, să răspundă, să stea și El în fața noastră!

Când omul pătimește, când este constrâns, se îndreaptă spre Dumnezeu. Se apropie de Dumnezeu, prin mijlocirea preoților, cu un duh impertinent. În acest fel, Dumnezeu este inabordabil.

„(…) Rugăciunea cere experiența unei libertăți duhovnicești pe care majoritatea oamenilor o ignoră. Primul semn de emancipare e renunțarea la a ne impune voința asupra celorlalți. Cel de-al doilea e o eliberare lăuntrică de sub puterea pe care ceilalți o au asupra noastră.

Zis-a un bătrân: „Să ştiţi că alt drum către mântuire nu este, fără numai smerenia, precum scrie Evanghelia despre vameş. Deci, de va fi cineva neatins de păcate mari, să nu cumva să se înalţe cu gândul său, socotindu-se pe sine fără de păcate. Ci, unul ca acela, mai vârtos să se smerească şi să se păzească, ca nu cumva să se descopere pe sine mai păcătos decât toţi oamenii.

Toţi oamenii sunt datori a mulţumi lui Dumnezeu ziua şi noaptea pentru toate cele bune şi cele rele pe care le primesc de la El. Că cel ce nu mulţumeşte supără pe Dumnezeu şi în loc de bune va primi cele rele, adică boală, pagubă, tulburare şi osândă veşnică. Aţi auzit de pedeapsa lui Dumnezeu asupra evreilor nemulţumiţi din legea veche.

Dacă omul nu se smereşte, drumul nu se deschide. Dar cum se va smeri, dacă nu-şi cunoaşte sinele, dacă nu se apleacă, cu luminarea şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu sinceritate, să-şi vadă şinele faţă către faţă şi să conştientizeze situaţia lui? Dacă nu se apleacă să-şi vadă sinele, cum îl va cunoaşte? Şi, dacă nu-l cunoaşte, cum se va smeri? Smerenia nu este doar un gând sau o simplă dispoziţie.

Dacă amintirea faptelor bune făcute de tine te îndeamnă la mândrie, cugetă îndată că aceste lucruri sunt ale lui Dumnezeu, nu ale tale, și, ca și cum ai vorbi cu ele, zi (Gândește-te deci că, oricâte fapte bune ai face și oricâte daruri ai lua, cu atât mai mult ele se datorează lui Dumnezeu și tu te obligi mai mult față de El. Din această meditare, nu numai că nu te vei mândri de virtuți și calități, ci te vei coborî în adâncul smereniei, fiindcă nu ai nimic vrednic cu care să mulțumești pe deplin darurilor dumnezeiești):

„Smerenia este una dintre cele mai curajoase virtuți evanghelice, iar noi am reușit s-o transformăm într-o jalnică însușire de rob. Puțini ar dori să fie smeriți, pentru că smerenia este percepută ca o renunțare la demnitatea umană. Același lucru este valabil și pentru ascultare: lăudăm copilul pentru ascultare, când, de fapt, el dă dovadă de supunere și este lipsit de propria voință; foarte rar ne interesează ce este în inima lui și prea ușor confundăm o oaie bleagă cu o oaie din turma lui Hristos.

– Cum să facem să nu cârtim…?

Domnul dă fiecărui credincios râvnitor harul în dar, însă cere sufletului să lepede conştient, în mod absolut, răul şi să se întoarcă cu totul spre bine – înspre Domnul. Să lepede răul în chip conştient! Răul trebuie biruit cu pace şi linişte, cu gânduri liniştite şi paşnice. De aceea ni se şi întâmplă multe necazuri şi suferinţe de-a lungul vieţii. Sfinţii Părinţi spun că, dacă nu ne smerim singuri, Domnul nu va conteni să ne smerească. Adeseori va da peste noi un necaz care ne aduce multe dureri – până ce nu vom învăţa să-l biruim prin pace şi linişte şi să nu îi dăm însemnătate.

Sfaturi practice date (în deplină cunoștință de cauză), după o convorbire cu părintele Traian Pop, celor loviți de un viciu capital, de un păcat cronic grav.

În excelentul Everghetinos se povestește cazul unui tânăr care se pocăia și care își ura deplin patimile lui. Făcuse multe păcate și cultivase patimi înfricoșătoare. Odată l-a mustrat conștiința, s-a pocăit și s-a dus la un mormânt și acolo își plângea păcatele lui.

La crearea lumii, pământul era acoperit de ape, de întuneric şi de adâncuri, dar „Duhul lui Dumnezeu – adică lucrarea Sfântului Duh – Se purta pe deasupra apei“ (Fc. 1,2). Pământul era nevăzut, şi numai Duhul lui Dumnezeu pătrundea întunecimile şi adâncurile. Apoi, Dumnezeu l-a făcut pe om „luând ţărână din pământ; şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă, şi s-a făcut omul cu suflet viu“ (Fc. 2, 7).

Cineva spune: de vreme ce voi cădea iarăși, de ce să merg să mă spovedesc? Fratele meu, păcatul este precum o boală. Nu te îmbolnăvești o singură dată. Te poți îmbolnăvi de multe ori de aceeași boală. Și de fiecare dată când te îmbolnăvești, mergi la doctor. Și la un moment dat, medicamentul harului te va tămădui în întregime…

“Să nu cazi cu duhul, suflete, să nu te necăjeşti, să nu rosteşti asupră-ţi judecată fără întoarcere din pricina mulţimii păcatelor, să nu atragi asupra ta focul, să nu grăieşti: „M-a lepădat de la faţa Sa Domnul”.

Creştinii încă n-au înţeles că Sfânta împărtăşanie este una dintre Tainele obligatorii ale Bisericii. Cei mai mulţi nu se împărtăşesc cum ar trebui.

„Acum preotul este gata să se apropie el însuşi de Masa euharistică şi să cheme şi pe credincioşi. Dar cum împartaşirea nu este îngăduită absolut tuturor, el nu-i cheamă pe toţi; ci luând Pâinea cea făcătoare de viaţă si arătând-o, cheamă la împărtăşire numai pe cei ce sunt vrednici să o primească, zicând: „Sfintele, Sfinţilor!”.