Înaltpreasfinţitul Ioan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, obişnuieşte ca în predică, pentru a fi într-un contact direct cu auditoriul, să întrebe, să verifice atenţia credincioşilor, în momentul în care li se adresează.
Ne este de folos să fim uneori certaţi sau îndreptaţi de părinţii noştri duhovniceşti. Frica de mai-marii noştri este mântuitoare. De multe ori numai gândul: „Cum îi voi mărturisi stareţului meu lucrul acesta?” a fost de ajuns ca să mă ferească de păcat.
Cel care ne dispreţuieşte, ne nedreptăţeşte şi ne osândeşte ţine locul focului care vindecă rana egoismului nostru, ca să ne facem sănătoşi. Dumnezeu îl îngăduie ca să ne redobândim sănătatea, pentru că atâta vreme cât avem egoism, suferim. Când va veni vremea, când vom avea smerenie, nu vom mai suferi şi atunci vor veni înlăuntrul nostru pacea şi liniştea.
„Îndreptăţirea lipsită de ruşine este trăsătura păcătoşilor nepocăiţi.” Pârâtul pare că are dreptate în pricina sa, iar când vine pârâşul, atunci se ia la cercetare (Pilde 18, 17). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte: „Este cu putinţă ca omul evlavios să-l osândească pe celălalt? Dacă îl osândeşte mai este evlavios? Nu!”.
Odată, înainte de a mă împărtăși, sâmbăta, când să fac rugăciuni, au început a veni: prima dată patimi trupești, gânduri, chipuri muierești… Și-am început a le scuipa, dar degeaba; am început să fac metanii, tot degeaba. Până la urmă mă dureau și tâmplele, nu mai puteam.
În anumite perioade se prezintă la duhovnici unii oameni, de obicei de vârstă înaintată, în rare cazuri din orașe, ci mai adeseori din sate și cer să le citească o dezlegare ca să se împărtășească. Unii ca aceștia au întipărită în ei obișnuința îndelungată, care apare acum deja ca o „tradiție”.
Odată, nu eram foarte sigur dacă adoptasem atitudinea cuvenită într-o anumită împrejurare şi i-am mărturisit aceasta Bătrânului:
‒ Părinte, într-o duminică dimineaţă, după Sfânta Liturghie, am fost invitat acasă la un frate duhovnicesc. Au pus un grătar în curte şi au prăjit carne. Am dat şi eu o mână de ajutor şi, pe când aranjam cărbunii aprinşi, fiul lor, elev de liceu, care în clipa aceea stropea florile, a întors furtunul asupra focului.
La toţi cei care au făcut înlesnirile astea omenirii, ele nu s-au făcut fără Dumnezeu. Însuşi Mântuitorul zice: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”. A binecuvântat Dumnezeu omenirea ca să poată scoate înlesnirile acestea pentru ca lumea să poată trăi altfel, mai bine. Dar niciunul dintre cei care au izvodit înlesnirile astea nu zice: „Mi-a ajutat Dumnezeu şi am descoperit lucrul acesta”. Nu! „Eu!… Eu am făcut! Ce Dumnezeu?”. Şi vezi, omul a luat locul lui Dumnezeu. „Eu!… Eu!…” Egoismul e cea mai mare blestemăţie înaintea lui Dumnezeu, cea mai neiertată patimă, nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci şi înaintea oamenilor.
Părinte, cum putem ţine paza minţii, mai ales în oraş, unde suntem agresaţi de tot felul de lucruri rele?
Trebuie luptă, trebuie osteneală. Paza minţii, sigur, e cel mai important lucru. Trebuie osteneală, şi cu ajutorul lui Dumnezeu… De aceea, de la începutul creştinismului mănăstirile s-au zidit întotdeauna departe de oraşe, de sate, la linişte.
Fraţii mei, gândindu-ne la sfârşitul lumii, să ne gândim la sfârşitul nostru. N-avem treabă când are să fie sfârşitul lumii. Poate are să fie peste 100 de ani, poate peste 1000. Când o vrea Dumnezeu. Noi să ne gândim la sfârşitul nostru. Sfârşitul meu e sfârşitul lumii. Dacă eu mor peste un ceas, ce-mi pasă mie, sau ce mă priveşte că lumea va mai trăi.
Apoi, cât de trist şi dureros este când lucrarea noastră e parazitată de duhuri rele. Orice chemare, orice invocare a celui rău sau orice gând rău, primit şi mestecat în mintea şi inima noastră, face ca lucrul nostru să fie o lucrare umano-demonică. Este o împreună-lucrare cu diavolul.
Pe toți pe care toată lumea îi slăvește, moartea îi alungă din lume. Moartea adună la un loc măririle, deșertăciunile, toată cruzimea și ambiția omului și aruncă pe ele o lopată de pamânt.
Ne confruntăm cu trei legi în această viață. De îndată ce venim pe lume, chiar dacă viața noastră durează și o singură zi, prima lege pe care o întâlnim este legea păcatului: „Cine este curat de toată întinăciunea? Nimeni! Măcar și o zi de va fi viața lui pe pământ” (Iov. 14:4-5 LXX). Apoi ne confruntăm cu legea morții. Deși mulți oameni evită să se gândească la moarte, aceasta este cea mai mare certitudine: viața noastră are un sfârșit.
Un tânăr din orașul grec Pireu era marinar. În timpul unei călătorii în Brazilia, el a cunoscut o fată, cei doi s-au îndrăgostit și au hotărât să se căsătorească. Marinarul i-a spus că este creștin ortodox și că, pentru a se putea cununa, logodnica lui trebuie să devină ortodoxă. Fata nu s-a împotrivit și a început să se pregătească pentru Sfântul Botez – mai întâi în Brazilia, apoi în Grecia, după ce s-au mutat acolo.
„Și sculându-se de la masă, S-a dezbrăcat de hainele Sale, a luat un ștergar și S-a încins cu el. Apoi a turnat apă și a început să spele picioarele ucenicilor și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins. (…) După ce le-a spălat picioarele, Și-a luat hainele, S-a așezat la masă și le-a zis: Înțelegeți voi ce v-am făcut Eu? Mă numiți Învățătorul și Domnul. Deci, dacă Eu, Învățătorul și Domnul, v-am spălat picioarele și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca și voi să faceți cum am făcut Eu” (Ioan 13, 12-17).
Aţi auzit Evanghelia. Ne istoriseşte două minuni. Una, vindecarea femeii cu scurgere de sânge, mai mică; alta, învierea copilei moarte, este foarte mare. Acestea le zice Evanghelia.
Ești gata să divorțezi deoarece ai impresia că totul se învârte în jurul tău. Amintește-ți însă că Hristos „n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească” (Mc 10, 45). Și tu ești chemat să te smerești și să slujești – copilului tău și soției tale. Da, sunt multe femei mai tinere și mai frumoase. Și ce dacă? Dumnezeu ți-a încredințat această soție. Prin ea vrea să te mântuiască. De aceea trebuie să rabzi.