Interviu cu Arhimandritul Elisei, starețul Sfintei Mănăstiri Simonopetra din Muntele Athos, publicat în revista Martyria.
Rog dragostea voastră, a tuturor, binecuvântații lui Hristos și părtașii Raiului, sârguiți-vă a plăcea lui Hristos, Cel ce v-a făcut pe voi ostași, ca nu cumva vreunul din voi să se arunce afară, ca unul ce a fost nebăgător de seamă și s-a lenevit! Câți, cu darul lui Hristos, sub jug vă aflați, luați aminte să nu faceți voile trupului, ca nu fără de răspuns să ne aflăm la înfricoșatul divan, unde se va face răsplătirea fiecăruia, ori bine de a lucrat, ori rău.
Omul are asemenea puteri, încât poate răspândi în jurul său binele sau răul. Aceste lucruri sunt foarte subțiri. Este nevoie de multă băgare de seamă.
Voi, cei zidiți din pământ, priviți la toate dimensiunile vieții și veți conștientiza cât de adevărată este această frază: iubirea desăvârșită alungă teama. Când dragostea este prezentă, teama nu-și are loc! Când dragostea lipsește, domnește teama.
Odată, un bătrân a fost întrebat:
Nu patima în sine este primejdia cea mai mare, ci faptul că tu eşti inconştient, că tu vrei mai departe să te îndulceşti de ea, nu lupţi ca să o dobori, ca să te aşezi pe poziţie. Atunci te ajută harul când te aşezi pe poziţie. Când nu lupţi şi te complaci în patimă, atunci te faci casă de draci şi vin fel de fel de duhuri şi de farmece.
Adevărata dulceață a minții este să se îndeletnicească întotdeauna și să se desfete cu frumusețile gândite. („Căci cele gândite sunt hrana minții”, după Sfântul Maxim). Aplecarea ei către dulceața cea simțită [trupească, materialnică] este împotriva firii [obișnuite] a ei. [Această tendință] este silnică, împătimită, stricăcioasă, și cu totul străină de ea. „Căci când mintea este robită de simțuri – zice filosoful meu de-Dumnezeu-purtător, Sfântul Isaac -, atunci ea mănâncă hrana fiarelor.
Nu rareori se întâmplă ca oamenii care merg pe calea bunei vieţuiri creştineşti, brusc şi, după cât se pare, fără nici un motiv, să înceapă să simtă în ei o paralizie a tuturor puterilor sufleteşti, în urma căreia le apare răceală faţă de toate nevoinţele duhovniceşti de până atunci. Acest lucru li se întâmplă tuturor din când în când. Despre el pomenesc toţi cei care scriu despre viaţa duhovnicească. Sfântul Marcu Ascetul pomeneşte trei mari vrăjmaşi: neştiinţa împreună cu uitarea, lenevia împreună cu nepăsarea şi nesimţirea împreună cu împietrirea.
Părinte, vorbiţi-ne despre cum îşi poate recăpăta credinţa cineva care şi-a pierdut-o.
Virtutea abia poate fi deosebită de răutate. Sunt una lângă alta ca frăţiorii iubiţi! La fel îngerii si demonii! Cu toții sunt duhuri, și ușor putem să-i încurcăm si să credem că îngerul este satana si că satana este înger, că sfântul este un păcătos şi că păcătosul este un sfânt. Cu atât mai mult se poate face răul când urmează să ne judecăm pe noi înşine, pentru că ne judecăm potrivit cu inima noastră, potrivit cu voinţa noastră. Dacă vreau să dovedesc că ceea ce fac e corect, o dovedesc cu o mie şi una de argumente. Nu există lucru mai puternic decât voia proprie a unui om.
Smerenia mincinoasă se vede pe sine smerită: în chip caraghios şi jalnic, se mângâie cu această vedere amăgitoare, pierzătoare de suflet. Satana ia chip de înger de lumină; apostolii lui iau chip de apostoli ai lui Hristos (II Corinteni 9,13-15); învăţătura lui ia chip de învăţătură a lui Hristos; stările pricinuite de amăgirile lui iau chip de stări duhovniceşti, harice; mândria şi slava lui deșarte, amăgirea de sine şi înşelarea pricinuită de către ele iau chip de smerenie a lui Hristos.
„Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creștinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă și lașă, o bigoterie, ca și cum menirea creștinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forțele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiție osândit la cecitate și paraplegie. […] Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne-a chemat să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți.”
Atunci când suntem mustrați pentru ceva anume, acest lucru nu trebuie să ne enerveze și să ne arunce în deprimare, ci trebuie să ne liniștim ca niște oameni neînsemnați și imorali și să ne întoarcem spre Dumnezeu prin rugăciune făcută cu râvnă, pentru ca El să vindece slăbiciunile noastre și goliciunea noastră să o umple cu harul Său.
A ne enerva mai ales atunci când suntem defăimați pentru slăbiciunile noastre adevărate înseamnă a pune rană pe rană, patimă pe patimă.
Se spune că cei doi oameni s‐au suit la templu. Fariseul a mers în față, stătea drept în fața altarului, se bătea cu pumnii în piept şi zicea: Doamne îți mulțumesc Ție, că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitor, desfrânat, mincinos, hoț şi aşa mai departe şi că nici măcar nu sunt ca acest vameş. Iar vameşul stătea la uşă, nici măcar nu dădea să‐şi ridice privirea şi se bătea cu pumnul în piept şi striga: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul.Toată parabola se reduce la aceste două prezentări de tipuri umane. În concluzie Mântuitorul spune: Adevărat vă spun vouă, că mai îndreptat s‐a întors vameşul acasă decât fariseul, pentru că cel ce se înălță pe sine se va smeri, iar cel care se smereşte pe sine se va înălța.
Să nu ne amăgim că, dacă am făcut ceva milostenie, putem acoperi desfrâul, furtul, clevetirea sau lenevirea! Domnul Hristos, într-o Evanghelie, spune: „Acestea se cădea să le faceţi şi acelea să nu le lăsaţi”.
Există primejdia ca rugăciunea, cercetarea cărţilor şi chiar Sfânta Împărtăşanie să acopere starea ta păcătoasă, să o cocoloşească şi să nu te simţi împăcat cu Dumnezeu. Există această primejdie, dar nu pentru că rugăciunea sau Sfânta Împărtăşanie ar avea acest scop, ci pentru că tu le determini, abordezi greşit starea ta. În situaţia aceasta, cum putem să vorbim despre viaţă duhovnicească? Cum va înainta omul duhovniceşte dacă neglijează mizeria dinlăuntrul lui, mică sau mare?
Preotul nu are putere, în sens lumesc. Nici una. Preotul nu are drepturi, ci are numai acel cutremurător şi minunat, cu totul dumnezeiesc, privilegiu, de a iubi până la moarte, şi încă moartea pe cruce. Unul dintre nevoitorii din Apus, întrebat fiind ce este acela un preot, a spus: „Preotul este un om răstignit”.