Iubirea lui Dumnezeu este o iubire răstignită. De aceea, fără a ne răstigni pe noi înșine nu putem dobândi iubirea dumnezeiască, căci aceasta este firea ei. Atunci când ne predăm pe noi înșine rugăciunii de pocăință, ajungem să trăim uneori această iubire dumnezeiască într-o anumită măsură, însă pentru a o păstra înlăuntrul nostru, trebuie iar să ne răstignim. Cu cât mai mare este dragostea, cu atât este nevoie de o mai mare răstignire pentru a o putea păstra. Crucea în viața monahilor este iubirea pentru fratele, a ne iubi fratele este viața noastră, a-l păzi, a-l apăra, a-l ajuta și a ne ruga pentru el ca pentru noi înșine. Iubirea pentru fratele este oglindirea iubirii Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh în viața monahilor. Dacă am petrecut mulți ani în mănăstire și totuși nu am ajuns să-l iubim pe fratele ca pe propria viață, ne-am ostenit degeaba.
Monahii sunt oameni ai recunoștinței. Un monah nu va uita niciodată până și cea mai mică bunăvoință care i s-a arătat. Recunoștința este ipostasul monahului; este sănătatea sufletului, și de aceea este atât de anevoie de pus în lucrare: din cei zece leproși, doar unul s-a întors să mulțumească. Doar unul era cu adevărat sănătos (v. Lc 17:12-17). Aducerea de mulțumită ne dă dorirea pentru Dumnezeu. Sfântul Simeon a fost ținut în viață de dorirea sa de a-L vedea pe Dumnezeu. Și el și Proorocița Ana aduceau mulțumită în templu. Cuvântul grecesc ἀνθωμολογεῖτο (Luca 2:38) înseamnă a sta față în față și a mărturisi. Este tradus corect în Engleză ca aducere de mulțumită, însă înseamnă și a sta față în față. Proorocița Ana este o ‘κατεντεύκτρια’, asemenea lui Iov (Iov 9:17). ‘Κατεντευκτής Θεοῦ’ este cel ce stă înaintea lui Dumnezeu, vorbind și certându-se cu El nu din iubire de sine, nici din pricina propriilor patimi, ci pentru cauze ce privesc soarta întregii lumi. Așa cum există rugăciune și pocăință pentru întreaga lume, există și aducere de mulțumită pentru binefacerile pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra noastră personal, dar și asupra întregii lumi. Cu alte cuvinte, există pocăință personală și universală, și aducere de mulțumită personală și universală. Iov a vorbit față către Față cu Dumnezeu și nu a acceptat explicația morală oferită de către prietenii săi, teologi laici, care veniseră să-i „discute” durerea. El știa că nu păcătuise împotriva lui Dumnezeu, că trebuia să fie ceva mai adânc în încercările sale. S-a străduit să pătrundă adevăratul adânc al încercărilor sale și până la urmă a înțeles: era o preînchipuire a Patimii și îndreptățirii lui Hristos. Atunci când a fost îndreptățit, el a spus, „Din spusele unora și altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. Pentru aceasta mă urgisesc pe mine însumi și mă pocăiesc în praf și în cenușă” (Iov 42:5-6). Adică îi părea rău că nu a pătimit mai mult pentru că și-a dat seama că atunci slava lui ar fi fost și mai mare. A înțeles că cinstirea era pe măsura pătimirii de mai nainte. Părintele Sofronie a exprimat legea duhovnicească care spune că „plinătatea deșertării de sine premerge plinătății desăvârșirii”.
Întrebare: De ce a trebuit Părintele Sofronie să viețuiască vreme de atâția ani fără un călăuzitor, deși primise harul celor desăvârșiți?
Răspuns: Oamenii lui Dumnezeu vor trece prin toate încercările în această lume. Și cu cât sunt mai puternici în însetarea lor după Dumnezeu, cu atât mai crunte vor fi încercările prin care vor trece. „Oamenii puternici vor fi puternic cercați”, spune Vechiul Testament (Înțelep. 6:6). Părintele Sofronie mi-a spus odată că tot răul ne va trece prin minte, ca să putem spune nu la tot răul și ca, în cele din urmă, Domnul să poată rămâne cu noi în veac, în chip statornic. Dacă Dumnezeu vede că omul are râvna de a merge până la capăt, și El îl va povățui până întru sfârșit lăsându-l să treacă prin toată ispita și încercarea, pentru ca nicio viclenie a vrăjmașului să nu-i rămână necunoscută. „Gândurile vrăjmașului nu le sunt necunoscute” oamenilor lui Dumnezeu (2 Cor. 2:11), iar ei dobândesc această cunoaștere prin experiență, deși ea poate fi dată și în chip haric, de către harul lui Dumnezeu. De fapt cred că amândouă merg împreună. Nu putem dobândi preoția împărătească doar prin harul lui Dumnezeu; trebuie să trecem și prin încercări.
Întrebare: Vorbind despre Nașterea lui Hristos, spuneți că firea omenească este „unsă” de către firea dumnezeiască.
Răspuns: În sensul că se unesc. Firea dumnezeiască se unește cu firea omenească, și odată ce ele ajung la această unire, toate însușirile firii dumnezeiești sunt împărtășite firii omenești, spune Sfântul Petru (2 Petr. 1:4). Cuvântul se întrupează, se „îngroașă” cu firea omenească, iar firea omenească se îngroașă cu firea dumnezeiască. Îngroșarea firii dumnezeiești este materială, iar îngroșarea firii omenești este duhovnicească. Când Îl trăim pe Dumnezeu, putem spune că „ne întrupăm” duhovnicește. Suntem înveșmântați cu Dumnezeirea, ne îmbrăcăm cu Hristos, suntem înveșmântați cu nemurirea. După căderea din Rai, Adam a văzut că era gol și s-a rușinat. Acum, noii robi ai lui Dumnezeu primesc veșmânt nou: cel ce crede în Numele Său și este botezat în Numele Sfintei Treimi este îmbrăcat cu firea dumnezeiască a lui Hristos, care se împarte tuturor. Pentru cei sfințiți, hainele de piele nu mai există. Însă, această desăvârșită sfințire este lucru rar. Puteam vedea uneori aceasta în Părintele Sofronie: era uimitor, transparent, chiar și atunci când era bolnav. Îl vedeam îmbrăcat cu acel veșmânt al nestricăciunii. Până și trupul său avea o culoare diferită și un aspect diferit. Am fost impresionat atunci când odată, deși era atât de bolnav încât scuipa sânge, vreme de trei zile nu s-a întins în pat ci a stat la fereastră sprijinindu-se de pervaz. De unde atâta putere? A fost mereu mai firav și bolnăvicios din fire, și totuși a avut o astfel de putere mai presus de fire de a îndura. Și aceasta pentru că din tinerețe s-a predat pe sine fără cruțare unei și mai mari dureri decât durerea bătrâneților. Așadar, era pregătit.
Întrebare: Gândurile bune sau rele ne vin prin minte, prin suflet sau prin duh?
Răspuns: Grea întrebare. Cred că ele pot veni din minte și chiar și din inimă. Dacă inima nu este luminată sau sfințită, multe din aceste dorințe care iau forma gândurilor rele vin din inimă, după cum spune Domnul în Evanghelie: „dintr-o inimă rea ies afară gândurile cele rele” (vezi Mat. 12:35). Ele pot veni și prin simțuri.
Întrebare: La început, atunci când ai harul cel dintâi, crezi cu adevărat că te poți schimba, însă mai apoi vezi că nu te-ai schimbat, și simți că nu mai poți scăpa de omul cel vechi. Ce-i de făcut atunci?
Răspuns: Am avut odată acel gând și i-am spus Părintelui Sofronie, „Cred că nu mă voi schimba niciodată”. „Bine”, a spus, „atunci hai să aruncăm Evanghelia”. Îmi este foarte viu în minte acest cuvânt. Eram plin de milă de sine, iar Părintele Sofronie m-a tămăduit cu acest cuvânt.
Sursa: Convorbiri monahale cu Părintele Zaharia Zaharou pe diferite teme, pemptousia.ro