Mă încredințez în fiecare zi că oamenii sunt foarte îndurerați, sunt tare chinuiți. Pe de altă parte însă, nimic nu poate să-mi scoată din suflet credința că Dumnezeu le știe pe toate, le cunoaște pe toate și prin urmare, putem să ne încredințăm Lui, ca să credem și să ne odihnim, chiar dacă vedem înaintea noastră cel mai rău lucru.
Dumnezeu Însuși L-a văzut pe Fiul Său răstignit și mai ales împovărat de păcatele oamenilor, lucru care L-a făcut să-și întoarcă ochii și să-L lase să sufere, dar apoi L-a înălțat pe Acesta și a rămas pildă și pentru noi.
Astfel, unul dintre noi va fi răstignit, altul va suferi din altă pricină, unul va pătimi ceva, altul altceva, dar nu vom fi părăsiți.
În Cipru a venit într-o o doamnă care mi-a zdrobit sufletul prin ceea ce mi-a spus. Nu știam până atunci că printre cei nevinovăți se găsesc și copii mici. „Mi-au luat copiii, a zis ea, pe care îi dusem în casa cumnatului meu. I-au luat împreună cu copiii lui. Noi am fugit și am scăpat,dar pe aceștia turcii i-au găsit acolo și i-au răpit. Erau și una sau două fete cu mama lor, dar pe acelea le-au lăsat și i-au luat pe băieți și pe tatăl lor. Un fiu de-al meu avea unsprezece ani și jumătate, iar celălalt patrusprezece ani. Nu le-am făcut parastase, ce să fac? Cred, ceva îmi spune, că trăiesc copiii mei”.
Acești copii erau nevinovați. Unul ar fi trebuit să aibă acum douăzeci și șase de ani și jumătate, iar celălalt douăzeci și nouă de ani. De atunci au trecut aproape cincisprezece ani.
Mi-a zdrobit sufletul. „Ce să-ți spun?”, i-am zis. Am mângâiat-o și mi-a făcut impresia că era o vitează, trăind cu nădejdea că-i trăiesc copiii. Îl prinseseră prizonier pe cel de-al treilea copil, care era soldat, dar după trei luni i-au lăsat liberi pe prizonieri împreună cu fiul ei. Pe ceilalți însă… După toate probalitățile, spun turcii, spune Ozal, acum nu mai sunt dispăruți. Ce s-a întâmplat cu acești copii? Copiii ceilalți i-au văzut, dacă nu alții, femeile care erau acolo. Așa cum au zis acestea: „Ne-au băgat în mașini și ne-au dus… I-au împins pe toți bărbații în alte mașini și i-au dus în altă direcție”.
Pe femei le-au predat ciprioților greci, în timp ce pe bărbați, chiar și pe copiii mici, i-au dus în altă parte.
Nu se sfârșesc necazurile din acestă lume, nu se oprește suferința! Dar mare taină se ascunde înlăuntrul acestor chinuri. Și mă rog fraților, să luați aminte să vă gândiți la acest lucru.
V-am spus că mi s-a înmuiat sufletul, mi s-a zdrobit, desigur în sensul cel bun. Adică, am suferit foarte mult și m-aș fi căit de mii de ori dacă n-aș fi suferit, dacă n-aș fi simțit durerea acestei femei. Una este însă această suferință și alta când omul se pierde și deznădăjduiește. Nimic altceva nu ne face atâta bine cât ne face suferința noastră și suferința oamenilor. Câteodată, o mamă suferă mai mult pentru durerea fiului decât durerea ei. Și aici este un câștig.
Poate că nimic altceva nu folosește în această lume cât folosește suferința. Toate câte le faci, pe ici și pe colo, se pierd, dar durerea care este în trupul tău nu poate nimeni să ți-o ia. Și împărat de-ai fi, dacă te cuprinde durerea, va trebui să o rabzi. Poate „vreo fărâmitură” să-ți dea ca să te ușureze, dar nu sunt de ajuns fărâmiturile, în special când este vorba de suferința sufletească. Să le purtăm pe acestea și să credem că Dumnezeu va scoate din ele tot binele.
Nimic altceva nu ne face atâta bine, cât ne face suferința noastră și suferința oamenilor.
Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina Suferinței, București, Editura Bizantină 2007