„Veniţi să ne suim în muntele Domnului, în casa Dumnezeului lui Iacov, ca El să ne înveţe căile Sale şi să mergem pe cărările Sale”. (Isaia 2,3)
În Duminica a IV-a din Postul Mare, cea a Sfântului Ioan Scărarul, obștea monahală și credincioșii prezenți la Mănăstirea Suruceni au participat la Sfânta Liturghie oficiată de slujitorii mănăstirii. Această Duminică ne oferă un popas de întărire, pentru a ne lumina mintea și a ne îndrepta paşii spre cele ce ar trebui să le împlinim în perioada ce urmează.
Fragmentul evanghelic al acestei Duminici ne prezintă vindecarea fiului lunatic (Mc. 9, 17-32) de către Mântuitorul Hristos la rugămintea și prin credința mărturisită de tatăl său: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” Aceste cuvinte ne oferă o lecție atât pentru postul pe care-l parcurgem, cât și pentru întreaga noastră viață. Asemenea tatălui fiului lunatic trebuie să ne adunăm toate puterile, toate fărâmele de credință ca să primim de la Dumnezeu marea milă a vindecării sufletelor noastre de numeroase patimi.
Începând orice nevoință duhovnicească în lupta cu patimile ne trebuie, mai întâi de toate, credință: credință în Dumnezeu, în atotputernicia și mila Lui, în faptul că numai El ne poate călăuzi spre cele cu adevărat folositoare. Credința este indispensabilă vieții duhovnicești, căci fără ea nu există legătură cu singurul izvor al vieții și al puterii duhovnicești, cu Dumnezeu.
Totodată, după cum ne spune pr. Nicolae Steinhardt: „Credința nu e magie și nici înlocuitor al strădaniei personale”. A avea credinţă presupune o relaţie personală cu Dumnezeu, înseamnă să doreşti să te întâlneşti cu El. Vor fi dezamăgiți cei care cred că schimbarea noastră se poate face cu un lift rapid în care singurul nostru efort ar fi apăsarea butonului cu destinația – „desăvârșire”. Sfântul Ioan Scărarul, pe care îl cinstim azi, opune acestei ridicări rapide scara sa, care nu poate fi urcată decât încet şi cu mult efort, treaptă cu treaptă: „Suiţi-vă, fraţilor, suiţi-vă, punând suişuri în inimile voastre şi luând aminte la proorocul care zice: Veniţi să ne suim în muntele Domnului, în casa Dumnezeului nostru care ne face picioarele noastre ca ale cerbului şi ne pune întru lucruri înalte ca să biruim întru calea lui.”
Sfântul Ioan Scărarul, prin lucrarea sa „Scara sfintelor nevoințe ale desăvârșirii”, ne propune posibilitatea de a trece de la cele pământești la cele cerești, o scară pe care o putem urca doar prin pocăință, prin lepădarea de sine și a patimilor, prin dobândirea smereniei, blândeții și simplității, virtuți care, îmbinate cu rugăciunea, ne oferă calea spre „învierea sufletului înainte de învierea cea de obște”.
Îndemnul final al „Scării” Sfântului Ioan este o chemare de a ne a dori comuniunea și desăvârșirea în Hristos: „Alergați, rogu-vă, cu cel ce zice: «Să ne sârguim până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Ef. 4,13).