Tu fă bine şi aşteaptă răul. Binele ţi-l va răsplăti Dumnezeu. Dacă oamenii, rudele ţi-ar face bine, ţie ce cruce ţi-ar mai rămâne? Deci roagă-te pentru cei ce te blesteamă, fă bine celor ce-ţi fac rău; celui ce-ţi cere nedrept dă-i tot ce-i trebuie lui din lăcomie.
Oare nu ştii, omule, că din prima și până în ultima zi a vieţii tale tu alergi mereu? Că îţi transporţi sufletul spre limanul Împărăţiei lui Dumnezeu, în căruţa trupului tău?
Te-ai gândit cum să-ţi pregăteşti această căruţă? Niciun om chibzuit, sau întreg la minte, nu încarcă lemne, fân sau altceva în carul său până nu-l pregăteşte mai întâi: îl lungeşte, pune lanţuri, prăjină, unge osiile şi apoi încarcă povara pe care doreşte să o transporte.
„… îl întreabă pe Cain și-i zice: Unde este Abel, fratele tău? Iubitorul de oameni Dumnezeu se face că nu știe, ca prin întrebare să-l facă pe cel ce a săvârșit păcatul să și-l mărturisească, ca să poată căpăta iertare și poate și milă. Unde este Abel, fratele tău?
Cele duhovniceşti nu se dobândesc fără suferinţă. Ar trebui să adaug că, desigur, Bătrânul nu ţintea să dobândească vreun dar. Nicidecum. Dorea să câştige numai iubirea lui Hristos, nimic altceva. Scopul monahului – şi, în general, al oricărui creştin – nu este dobândirea de daruri de la Dumnezeu, ci numai iubirea Lui, ieşirea din autosuficienţă, comuniunea iubitoare cu El.
Ca să înțelegeți mai bine cât de urât este blestemul înaintea lui Dumnezeu, voi aduce de față o povestire înfricoșată, care se cuprinde în Scrisoarea Sfințitului Mucenic Dionisie Areopagitul, trimisă către fericitul Dimofil.
Sfântul Dionisie Areopagitul a trăit în vremea Sfinților Apostoli, a fost răpit pe nori de la Atena, la Ghetsimani, pentru a fi de față la înmormântarea Maicii Domnului. S-a săvârșit ca mucenic la anul 96 în cetatea Parisului (care se chema Luteția pe vremea aceea).
O altă cale de a ajunge în duh este de a-i încuraja pe cei din jur să reziste situaţiilor neplăcute şi de a ne încuraja şi pe noi, atunci când suntem în situaţii neplăcute, să rezistăm cu gândul la Dumnezeu. Noi, de obicei, când trăim ceva neplăcut, aşteptăm să scăpăm, sau strigăm la Dumnezeu să ne scape. Ori, Dumnezeu n-a venit ca să ne scape de necazuri.
“Iată, iarăşi vin smerit, ca un părinte, să-ţi trezesc prin cuvinte voinţa cea bună. Scoală-te, fiul meu, din somnul nepăsării. Ascultă-mă şi nu mai dormi. Trezeşte-te şi alungă de la tine somnolenţa nepurtării de grijă. Pune-ţi din nou armura şi stai cu curaj împotriva duşmanilor tăi. Luptă-te cu răbdare. Nu întoarce spatele. Luptă-te piept la piept. Este mai de folos pentru noi să cădem în luptă decât să fim biruiţi.
O, minune a minunilor! Cei din lume pentru a pescui doi peştişori se luptă câteodată o noapte întreagă.
Este adevărat că după cădere ne-am pierdut orientarea, am uitat că suntem plăsmuiți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, că aici în această lume suntem exilați și în scurtă vreme vom pleca și ne vom întoarce la locașurile veșniciei. Dar care veșnicie? Căci veșnicie este în ambele laturi. Veșnicie este acolo unde este fericirea și bucuria cu Dumnezeu. Dar tot veșnicie este și acolo unde este osânda și conviețuirea cu diavolul.
Am primit, fiul meu, scrisoarea ta şi am văzut în ea neliniştea ta.
Cel ce însetezi după linişte, pace şi fericire, vino la Domnul! El şi numai El este viaţa, pacea şi liniştea. El îţi va risipi din inimă toate neliniştile, renăscând în ea alte griji şi alte căutări, nepământeşti; El îţi va stinge arsura necazurilor pământeşti şi va topi orice chemare a mângâierilor lumii.
Credința nu înseamnă a admite teoretic existența lui Dumnezeu și întruparea Fiului Său, a opta pentru credință ca pentru o altă filozofie, ci a simți că scăparea ta pe veci depinde de ajutorul atotputernic al lui Dumnezeu, Care ne-a arătat în Hristos iubirea și mila Sa nesfârșită. Ea înseamnă a tremura pentru mântuirea ta și a face voia lui Dumnezeu pentru a fi vrednic de ea, pentru a te uni cu Dumnezeu Сel iubitor, Singurul în Care este mântuirea. (Alexandru Prelipcean, Spiritualitate creștină și rigoare științifică)
Vai nouă pentru multa noastră nesimţire, fiindcă, în vreme ce aşteptăm bunătăţile cele cereşti, rămânem la cele prezente având gura slobodă. Nu băgăm de seamă răutatea diavolului care, îmbiindu-ne cu cele mici şi vremelnice, izbuteşte să ne lipsească de cele mari, dăruindu-ne lut ca să ne răpească cerul. Ne arată doar umbra, ca să ne scoată din adevăr.
S-a expandat un pic teologia aceasta a suferinței, mai ales într-un an trecut în care s-a vorbit foarte mult despre Taina Sfântului Maslu și s-a scociorât tot timpul, ca și cum ai băga într-o rană nevinovată vârful de la scobitoare. Să zici: Ce mai iese? S-au stors toate puroiurile, ca să le arătăm lumii. Suferința nu e darul lui Dumnezeu. Să țineți minte! Rezistența la suferință e darul lui Dumnezeu!
Foarte săracă este râvna noastră
Poate este potrivit să vorbim acum despre ceva care a venit, ca să spun aşa, ca un gând bun, tocmai acum, când se citea pericopa evanghelică, şi în primul rând mai înainte, cea apostolică, care este din Epistola către Evrei. Şi mulţi nu am înţeles nimic din ea, întrucât este foarte grea această epistolă. Evangheliile relatează, să spunem aşa, diferite cazuri, aşa cum este aici vindecarea acestui gângav, şi din acest motiv sunt de regulă mai lesne de înţeles. Epistolele, însă, unele dintre ele în mod special, sunt mai grele. Nu ajunge să luăm seama la ele. Trebuie să avem şi o interpretare ca să înţelegem conţinutul, care de fiecare dată este de o mare adâncime.
Ce facem dacă unul dintre soţi greşeşte foarte mult? Mergem cu el până la capăt, greşim şi noi sau ne despărţim? Până unde poate merge iubirea faţă de duşman; logic, ar putea merge până la a-l iubi pe satana?
Încep cu întrebarea despre dragoste, fiindcă de acolo încep şi acolo se termină toate. Noi, creştinii, spunem: „Iubeşte-ţi duşmanul!”. Dar cine este duşmanul meu? Este cel alături de care trăiesc? Nu, este numai cel ce-l ispiteşte pe om, adică satana.
Să respectăm, vă rog, curăția, să ne păzim sfințenia. Pentru ce să ne pogorâm la necinste, cinstiți fiind? Pentru ce să ne îngrijim trupul mai mult decât se cuvine, pe care puțin după aceea îl vom lăsa mormântului? Pentru ce să socotim că plăcerea este dulce, când ea cu adevărat este durere ucigătoare? Căci plăcerea este undița diavolului. Plăcerea este veninul pierzaniei.
Fereşte-te de aceia pe care-i vezi că neglijează poruncile lui Dumnezeu. Se constată că aceştia sunt morţi pentru virtuţi şi trăiesc pentru patimi; că se bucură de propriile lor voinţe, dar sunt goliţi de bucuria dumnezeiască. Cu astfel de inşi să nu ai nici un fel de amestec, nici să stărui în a conversa cu ei decât numai dacă doresc să-i întorci de la calea lor rătăcită.