R. Rădulescu: […] Aţi constatat dacă există o diferenţă intre religiozitatea femeii şi religiozitatea bărbatului, intre manifestarea sentimentelor religioase la cele două genuri? Ştim că există, intre femei şi bărbaţi, o diferenţiere. Aici se vede aceasta diferenţă?
Pr. Coman: Sigur că se vede. Orice analiză sociologică, psihologică şi, cu atât mai mult, bisericească sau duhovnicească, va observa această diferenţiere, pe care eu aş prefera să o numesc specificitate. Se menţionează specificitatea manifestării firii femeieşti şi specificitatea manifestării firii bărbăteşti. Există trăsături specifice firii bărbateşti şi respectiv firii femeieşti, din care decurg şi vocaţii şi lucrări specifice. Acestea se manifestă şi în Biserică. Biserica observă cu atenţie şi îşi asumă funcţional specificul celor două firii in care Dumnezeu a „impărţit” firea omenească. Nici în Biserică bărbaţii şi femeile nu fac aceleaşi lucruri, ci bărbaţii fac unele lucruri, iar femeile altele. Preoţia, de exemplu, este o vocaţie şi o lucrare exclusiv bărbătească. Mă veţi intreba care este vocaţia exclusivă a femeilor? Este aceea de a naşte pe viitorii preoţi, asemenea Maicii Domnului. Nu este prea vizibila această vocaţie. In ceea ce priveşte religiozitatea, dacă intră cineva în bisericile noastre astăzi, va observa că numărul femeilor este mult mai mare decât al bărbaţilor.
R. Rădulescu: De ce?
Pr. Coman: Femeile sunt mai credincioase, mai ataşate, mai deschise, mai râvnitoare, mai sufletiste decât bărbaţii în relația cu Dumnezeu. Aş indrăzni şi o erminie mai specială. Relaţia – inclusiv relaţia cu Bunul Dumnezeu – este o chestiune care ţine mai mult de suflet şi mai puţin de minte. Bărbaţii, fiind mai cerebrali, cad mai uşor din ataşamentul, din fidelitatea, din râvna care susţin o relaţie. In plus, epoca raţionalismului şi a materialismului, din care incă nu am ieşit, a făcut, din aceleaşi motive, mult mai multe victime intre bărbaţi. Dumnezeu nu este o idee. Sigur, El poate fi exprimat sau inchis, cu mari riscuri, şi in idei şi in concepte, poate deveni componenta importantă a unui discurs şi poate alimenta mintea noastră şi setea noastră de speculaţie. Dar Dumnezeu este, întai de toate, o prezenţă personală, care ni se adresează, nu atât la nivelul discursului, ci cu atitudini, cu gesturi, cu acte care se recapitulează in manifestarea iubirii Sale faţă de oameni. Unui Dumnezeu iubitor care te copleşeşte, clipă de clipă, cu iubirea şi cu bunătatea Sa, este firesc să-i răspunzi la fel de personal şi de direct, la nivelul simţămintelor. Toată iconomia dumnezeiască, adică suma manifestărilor lui Dumnezeu in istorie incepand cu facerea lumii şi ajungând la intruparea Fiului Său pentru eliberarea oamenilor de sub stăpânirea păcatului şi a morţii – este expresia vizibilă a iubirii Sale de oameni şi chemarea continuă, adresată oamenilor, de a trăi relaţia de iubire cu Dumnezeu. Cand proclamăm adevărul că Dumnezeu este existenţă personală, este comuniune de Persoane, nu facem filosofia conceptului de persoană, ci trimitem la un Dumnezeu viu şi iubitor.
Expedierea relaţiei mele cu Dumnezeu într-o sumă de datorii religioase – rugăciunea, mersul la biserică, postul etc. -, presupune riscul formalismului, adică a unei participări pasive sau „absente”, care nu activează la propriu relaţia mea cu Dumnezeu cel viu şi personal. De vină este şi teologia de şcoală, care a dezvoltat discursul teoretic de multe ori speculativ despre Dumnezeu, separat de prezenţa reală şi continuă a lui Dumnezeu în viaţa noastră şi a lumii. Dominarea, de cateva veacuri, a raţionalismului a produs o cultură centrată pe raportarea cerebrală, exterioară, seacă, uscată, lipsită de conţinut şi la Dumnezeu, ca şi la omul de langă noi, precum şi la omenirea intreagă. Cultura minţii in detrimentul culturii inimii a produs un segment mare de aneraşti, care-şi cer legitimarea. Femeile cad mai greu victime acestui risc. Rămân mai sufletiste, mai vii, se raportează la Dumnezeu şi la lumea inconjurătoare mai mult cu inima.
In casă, de asemenea, femeile sunt cele care ţin candela aprinsă, la propriu şi la figurat, urmând mironosiţelor femei. Este o moştenire extraordinar de frumoasă de la femeile mironosiţe, care merg cu râvnă la mormântul Mântuitorului Hristos, moştenire de care se bucură şi femeile credincioase de astăzi. Pentru mine, imaginea bunicii mele, apoi a mamei mele şi, acum, a soţiei mele, aprinzand candela in fiecare zi, o viaţă intreagă, este un gest de o consecvenţă, de un ataşament, de o fidelitate greu de egalat. Ca preot, recomand tinerelor soţii, care devin stăpâne ale casei soţului şi copiilor săi, să ţină cu multă râvnă de această rânduială. Să aprindă zilnic candela în casă. Primul lucru pe care trebuie să-l facă femeia, când se trezeşte dimineaţa, este să aprindă candela. Când va aprinde candela, se va raporta imediat la Dumnezeu, va face şi o cruce şi, eventual, o scurtă rugăciune pentru soţ, pentru copii şi pentru cei din jur. Incepe, astfel, ziua cu binecuvântare, incepe ziua cu gandul la Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu rămâne dator! Binecuvântarea Lui se va revărsa asupra intregii case şi familii. Zona aceasta de aşezare duhovnicească statornică este cea mai roditoare. Acest lucru îl recomand cu insistenţă femeilor cu educaţie, cu profesiuni dintre cele mai pretenţioase…
R. Radulescu: Femei intelectuale…!
Pr. Coman: Da, intelectuale. Le ajută mult să lupte impotriva tentaţiei de a exila pe Dumnezeu in zona speculaţiei teoretice. Celor care vin să se spovedească inainte de cununie le dau canon, intre altele, soţului să cumpere o candelă de argint, preţioasă, iar soţiei sa aprindă candela în fiecare zi dimineaţa, sau măcar duminica şi in zilele de sărbătoare. Gestul acesta, repetat zilnic, este un gest intemeietor, o aşează pe femeie intr-o relaţie de fidelitate cu Durnnezeu, la care Dumnezeu, cum spuneam, nu va intarzia sa răspundă. Cine se indoieşte, poate verifica adevărul celor spuse de mine, făcând experimentul. Este o aşezare firească intr-o relaţie, o aşezare completă, care presupune nu numai gândul, ci şi manifestarea gândului, nu numai credinţa, ci şi manifestarea credinţei. Este o mergere spre intalnirea concretă cu Dumnezeu. Este ca şi cum I-ai da bineţe lui Dumnezeu, dimineaţa când te scoli: „Doamne unde eşti? Aici eşti? Iată sunt şi eu aici! Bună dimineaţa! Mă rog să mă binecuvântezi pe mine şi toată, casa mea! Eu ca semn Iţi aprind această candelă!“
R. Rădulescu: Aşadar, gestul concret făcut din credinţă, are un rol foarte mare în cultivarea, in creşterea în credinţă. Vă intreb aceasta, pentru că există o tendinţă, am observat mai ales la unii bărbaţi, de a avea o credinţă spiritualistă, nebazată pe gesturi concrete. Spun: „Eu cred în sufletul meu…!”
Pr. Coman: „Dar nu fac nimic…!”
R. Radulescu: Fără gesturi!
Pr. Coman: Nu ştiu care dintre partenerii unor astfel de oameni, s-ar mulţumi cu declaraţia: „Şi eu te iubesc, dar in felul meu, nu iţi arăt in nici un fel; nici flori nu-ţi aduc, nici daruri nu-ţi dau, nici nu te imbrăţişez, nici nu te sărut, nici bineţe nu-ţi dau, nici la plimbare nu te invit…, dar ştii, te iubesc mult!” Este o chestiune aridă şi neproductivă şi evident amăgitoare şi mincinoasă. Acelaşi lucru se poate intâmpla şi in relaţia cu Dumnezeu!
Mie nu-mi place cuvântul ritual, imi place foarte mult cuvântul gest, semn, atitudine. Toate cele de mai sus sunt semne care se aşează in spaţiul unei relaţii personale, care dau conţinut concret unei relaţii. Acolo unde există un sentiment pentru celălalt, simţi nevoia să te manifeşti. Iar Biserica noastră răsăriteană, din punctul acesta de vedere, este, cu adevărat, o Biserică centrată pe relaţia interpersonală, pe relaţia de dragoste, pentru că este plină de gesturi şi de semne – la praznice, la sărbători, la slujbe, la Liturghie, la sfeştanie, la pomelnice… Toată panoplia de slujbe, gesturi, ofrande, obiecte liturgice sunt subsumate relaţiei noastre vii cu Dumnezeu şi cu semenii noştri, cei vii şi cei trecuţi la Domnul. Painea, fructele aduse din pârga roadelor pământului, prinoasele de tot felul, lumânările, colacii, coliva, icoanele, candelele, sfeşnicele, cădelniţele, tot acest instrumentar se aşează şi dă conţinut real relaţiei cu Dumnezeu, relaţiei cu cei apropiaţi. Aceasta este viaţa normală, firească.
Dacă există celălalt dincolo, relaţia mea cu el trebuie să prindă conţinut. Conţinut in semne, pentru că dragostea este duhovnicească, sufletească, nu se vede, dar ea se manifestă, se exteriorizează in gesturi. Lipsa gesturilor îl defavorizează foarte mult pe om. Aproape produce un handicap de netrecut.
Imi amintesc de o conferinţă a mea din tinereţe la facultatea de matematică din Bucuresti. Vorbeam despre relaţia de dragoste. Un student foarte inteligent mi-a spus la un moment dat: „Părinte, eu pot imbrăţişa pe oricine in mintea mea!“ Eu, preot şi teolog, i-am spus: „Eu prefer să imbrăţişez o singură persoană, dar cu braţele mele, nu numai cu mintea mea!“ Părintele Stăniloae spunea foarte clar: „Cel mai frumos şi mai convingător discurs despre dragoste este “imbrăţişarea!”.
Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010