Cât de mare este compătimirea lui Dumnezeu față de starea noastră nenorocită, adică față de neatenția noastră pentru purtarea Lui de grijă, când Dumnezeu spune: Iată, stau la ușă și bat!, înțelegând prin ușă cursul vieții noastre, încă neînchisă de moarte…
Ţine minte chipul smereniei: trupul tău este luat din pământ şi în pământ va merge iarăşi. Ai fost adus întru fiinţă din nefiinţă şi neştiut îţi este unde vei merge – unde vei fi rânduit de Dumnezeu. Nu tu însuţi te-ai adus la fiinţă şi nu știi unde te vei strămuta după fiinţarea vremelnică de aici.
Într-o mănăstire trăia un preot foarte evlavios (întâmplarea mi-a relatat-o fericitul părinte Gavriil, care a fost mulţi ani stareţul sfintei mănăstirii Dionisiu, din Muntele Athos). Acesta era puţin învăţat, dar avea o credinţă puternică, virtute pe măsură şi multe nevoinţe duhovniceşti.
Domnul a dat pe pământ pe Duhul Sfânt şi cei în care Acesta viază simte în el raiul. Vei zice poate: „De ce nu este şi în mine un asemenea har?” Pentru că nu te-ai predat voii lui Dumnezeu, ci trăieşti după voia ta.
Cum să facem să scăpăm de efectele psihologice ale traumelor din viețile noastre, chiar dacă îi iertăm pe cei care ni le-au pricinuit?
Îmi scrii despre o ciocnire neaşteptată cu sora ta… experienţa ne arată că mândria jignită, chiar şi pe cei mai apropiaţi îi aşează departe unul de celălalt.
Ce să faci? Toţi avem o slăbiciune – dorinţa de a ni se da totdeauna dreptate; şi prin această dorinţă îi supărăm şi pe alţii, şi pe oameni îi facem vinovaţi înaintea judecăţii lui Dumnezeu; pentru că, precum spune Sfântul Isaac Sirul, îndreptăţirea de sine nu este admisă în legea evanghelică…, ci se spune clar şi fară înconjur: „Cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt”.
Nu am nici cea mai mică îndoială că pe toate acestea le îngăduie Dumnezeu. După cum îngăduie bolile, aşa le îngăduie şi pe acestea. Omul contemporan, prin viaţa pe care o duce, creează contextul favorabil. Dumnezeu, însă, le îngăduie pe toate acestea pentru mântuirea noastră.
Superstiția este frică irațională de Dumnezeu, este întrecerea măsurii a cărei cale de mijloc o deține evlavia. Cel superstițios are conștiință temătoare din pricina lipsei dezvoltării duhovnicești și se teme de Dumnezeu, dar nu în chip cuvenit lui Dumnezeu. Are o concepție greșită despre proprietățile dumnezeiești și cugetă despre Dumnezeu lucruri nevrednice de El. Superstițiosul are mintea întunecată și gândirea confuză. Plutarh zice despre superstiție: „cumplit este întunericul superstiției, când omul cade în ea, îi confundă și îi orbește rațiunea în lucruri care au mai cu seamă nevoie de rațiune”.
„Stea luminoasă te arăți pe cerul cel de taină, Ierarhe Dionisie, și ne ești călăuză nerătăcită, prin care calea de mântuire aflând-o, noi, cei credincioși, către Soarele slavei, Hristos cel viu, te rugăm să ne îndrumi, ca, prin tine, să dobândim și noi în Rai veșnica fericire.” (din slujba Sfântului Ierarh Dionisie)
Îi dăm lui Dumnezeu o bucățică de pâine și un pic de vin – de fapt acestea sunt mai nimic. Nu au mare valoare. Dar ce le face să fie valoroase este ceea ce creștinii aduc în inimile lor și că transmit prin aceste daruri toată credința lor, toată smerenia lor, toată pocăința lor, toate așteptările lor de la Dumnezeu și toată viața lor pe care o pun în aceste daruri și îi spun lui Dumnezeu:
Hristos să fie în mijlocul nostru, dragă mamă!