Domnul tămăduia orice neputinţă din popor (v. Matei 9, 27-35). Domnul, în calitate de Dragoste, tuturor le face bine fără deosebire. Este de ajuns ca omul să vrea şi să creadă. De vreme ce credinţa este darul lui Dumnezeu, ea este asumată de omul care vrea şi are dispoziţia să creadă, de acela care caută mila lui Dumnezeu. Aşadar, Domnul, fără să facă deosebiri după tiparele exterioare, sau după formele religioase ale oamenilor, ca Părinte, le face bine tuturor şi tămăduieşte orice boală şi orice neputinţă în popor. Acest lucru îl vedem şi astăzi, când i-a tămăduit pe cei doi orbi care au cerut mila Lui, dar şi pe demonizat. Orbii, având conştiinţa stării lor, apropriindu-se de Domnul, I-au cerut să-i miluiască.
Cuvintele „miluieşte-mă” – „milă” au mare forţă. Cuvântul are putere. Cuvintele nu sunt moarte, ci cuprind un duh. Aşadar, cuvintele „milă” şi „miluieşte-mă” au o extraordinară putere. Din ce motiv? Atunci când cer milă, milostivire de la Domnul, exprim propria mea neputinţă, dar şi credincioşia mea în puterea Domnului.
jesushealsÎi spun Domnului: „Eu sunt eşecul, Tu eşti reuşita; eu sunt neputinţa, Tu eşti puterea; eu sunt boala, Tu eşti sănătatea şi cer mila Ta”.
Aşadar, aceasta este starea rugătoare, aceasta este starea noastră în faţa Domnului. O astfel de gândire formează şi un ethos corespunzător în viaţa noastră. Aşadar, rugăciunea nu este doar o stare prin care ne apropiem de Dumnezeu şi ne arătăm dispoziţia noastră în faţa Lui, sau ne exprimăm nevoia noastră, ci este un proces cotidian în viaţa noastră, o practică concrescută odată cu respiraţia noastră.
Cel ce se simte neputincios, nevolnic, ratat, cel ce caută din adâncul inimii sale ajutorul şi mila lui Dumnezeu, poate să fie aspru faţă de fratele său? Rugăciunea ne înmoaie, ne face oameni delicaţi, ne face îngăduitori şi sensibili, dacă rugăciunea noastră este adevărată. Aşadar, în acest înţeles se formează şi starea corespunzătoare faţă de fratele nostru. Omul devine mai moale, devine delicat, devine sensibil. Îşi dezvoltă simţurile lăuntrice, pentru a-l înţelege şi pentru a-l simţi pe celălalt om.
Inima împietrită a apărut în viaţa noastră din pricina faptului că nu ne rugăm. Nu este pentru că noi suntem oameni răi sau indiferenţi. Omul nerugător este un om mort. Este o existenţă biologică ce se preumblă fără de scop pe aici şi pe colea şi doar cârteşte sau caută o dreptate înlăuntrul său, pe care însă nu o găseşte.
Adevărata dreptate se află în mila lui Dumnezeu, este prezenţa lui Dumnezeu, este simţirea lui Dumnezeu în viata noastră.
Atunci când lipseşte Dumnezeu din viaţa noastră, ne simţim mizerabil, nu ne simţim îndreptăţiţi, dar căutăm o dreptate consumându-ne trupurile noastre sau pe al fratelui nostru, sau plângându-ne în faţa lui Dumnezeu.
Aşadar, ceea ce ne tămăduieşte, ceea ce este pocăinţa noastră, ceea ce este echilibrarea noastră, este starea de rugăciune. Este acel strigăt al orbilor: „Miluieşte-ne pe noi, fiule al lui David!”. Ne aflăm într-o stare urâtă, ne aflăm în cădere, ne aflăm în neputinţă? Să nu ne acuzăm atât de mult pe noi înşine pentru starea noastră ticăloasă, pentru că a mă acuza pe mine însumi pentru păcatul meu este pierdere de timp, este o formă de egoism. Există o stare mai importantă: să cerem grabnic din inimă şi cu putere mila lui Dumnezeu, punându-ne nădejdea în El. Aceasta este adevărata stare duhovnicească. Să nu ne anulăm viaţa noastră, să nu ne împiedicăm pe noi înşine de la această abordare mântuitoare, prin care gustăm mila lui Dumnezeu.
Şi ce se întâmplă prin toate aceste alegeri mântuitoare? Domnul îi tămăduieşte pe cei bolnavi. De ce au mers şi au spus fariseilor? In loc să-L slăvească pe Dumnezeu, în loc să se bucure pentru tămăduirea fraţilor lor, ce au făcut fariseii? În loc să-L slăvească pe Acela, au zis: „Acela? Dar El le face pe acestea sub înrâurire demonică. Deoarece îl are pe stăpânul demonilor şi stăpâneşte peste demoni, din acest motiv îi tămăduieşte pe oameni”, adică printr-o putere demonică.
Prin urmare, aţi văzut? Ceea ce este important în viaţa noastră nu este ceea ce se întâmplă – dacă este bine sau rău -, ci cu ce ochi privim. Omul care are vederea pervertită şi binele îl vede ca rău şi răul îl încurcă. Insă omul care are luminarea lui Dumnezeu, şi răul îl vede ca pe o binecuvântare. Acesta este indicele stării noastre duhovniceşti. Nimic altceva.
Zice avva Isaac Sirul: „Pentru cei buni, toate sunt bune…“, acela care are gând bun vede lucrurile totdeauna frumoase, „…iar cei vicleni pe toate viclene”. Cei cu gânduri viclene le văd pe toate urâte. Ce este diavolul? Ce este demonismul: el face frumuseţea urâţenie. Şi ce este Dumnezeu? Ce este dragostea? Urâţenia o face cunoscută ca frumuseţe.
Care este răspunderea noastră? Noi credem că omul capabil este omul deştept, cel isteţ, care are o asemenea putere analitică şi o asemenea minte pătrunzătoare, încât să tragă o concluzie sigură şi obiectivă, anume că altul este strâmb, în vreme ce el este sănătos. Această poziţie concretă este boală.
Care este starea duhovnicească? Aceea care ne dă nădejde nouă înşine şi celorlalţi. Aceasta este vederea duhovnicească. Aceasta este luminarea: să-l vezi pe păcătos şi să-i dai nădejde; prin urâţenie să vezi frumuseţea care se ascunde în spatele ei şi să dăm posibilităţi fratelui nostru si nouă înşine.
Aceasta este nădejdea lui Dumnezeu. Aceasta este răspunderea noastră. Dacă ne surprindem pe noi înşine că ne plângem, că cârtim, că acuzăm, atunci ne aflăm într-o stare de cădere. “Să fim foarte deştepţi şi să le înţelegem pe toate”. Această deşteptăciune este păcătoasă, este blestem. Mai bine să fim mici, neînsemnaţi, să nădăjduim şi să ne bucurăm de fiecare om şi să nu deznădăjduim de orice lucru rău.
Aşadar, este o mare cursă deşteptăciunea de acest fel, care este întunecime duhovnicească. Să desfiinţăm această deşteptăciune a noastră, să ne răstignim gândul nostru, să devenim neînţelepţi, mici, neînsemnaţi. Să luăm locul care ni se potriveşte, acela care se află la picioarele Domnului nostru şi să cerem, căzând la picioarele Lui, mila Sa. Să înţelegem că nu ne mântuim pentru că suntem vrednici, ci întrucât există Cineva Atotputernic care ne iubeşte.
[…]
Această abordare creştină bolnavă, care-l vede „pretutindeni pe Antihrist”, „peste tot rău”, „pretutindeni păcat”, într-o oarecare măsură este o stare demonică, nu este a lui Dumnezeu. Cum priveşte omul lui Dumnezeu: „Vai, vai, în ce nefericire este lumea, este într-un impas, dar… aproape este izbăvirea ei“. Cu cât mai fără de ieşire sunt lucrurile, cu atât mai aproape este Dumnezeu, deoarece unde s-a înmulţit păcatul mai mult a prisosit harul.
Ce să facem? Să dobândim această vedere. Aşadar, care este această vedere? Să nădăjduim. Ne aflăm în situaţii urâte? Nu! Ce grăieşte omul lui Dumnezeu? „Mă aflu într-o situaţie dureroasă, dar până voi muri nu voi înceta să nădăjduiesc şi să mă bucur în ciuda păcatului meu; şi nu numai pentru mine voi nădăjdui, voi nădăjdui pentru fiecare om”. Îl vom vedea pe om că este în pragul morţii, că este în păcatul său şi vom nădăjdui.
Ce ne odihneşte? Ce ne dă iertare? Faptul că, în ciuda păcatelor noastre, nădăjduim! Şi care este lucrul demonic? Să fim în Biserică şi să spunem: “Vai, vai, nu mai este mântuire”, „vai, vai, suntem pierduţi”. Da, suntem pierduţi, dar, din pricina iubirii lui Dumnezeu, nădăjduim, este de ajuns să avem această credinţă şi încredere.
(din: Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor, Editura Egumenita, 2016)