Despre rânduiala vieţii în Hristos se poate vorbi în următoarea ordine: credinciosul se pune neîncetat sub judecata poruncilor lui Hristos, după învăţătura Lui:
„Cela ce crede întru mine, nu crede întru mine, ci întru acela care m’au trimis. Şi cela ce vede pre mine, vede pre cela ce m’au trimis. Eu lumină în lume am venit, ca tot cela ce crede întru mine, întru întunerec să nu rămâie. Şi de va auzi cineva graiurile mele şi nu va crede, eu nu judec pre el; că nu am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea. Cela ce se leapădă de mine şi nu priimeşte graiurile mele, are pre cela ce judecă pre el: cuvântul carele am grăit, acela va judeca pre el în ziua cea de apoi. Că eu dela mine nu am grăit, ci Tatăl carele m’au trimis, acela poruncă mi-au dat, ce voi zice şi ce voi grăi. Şi ştiu că porunca Lui viaţă vecinică este” (Io. 12: 44-50).
Personal, eu nu m’am văzut niciodată ca păzind poruncile, iar judecata cuvântului evanghelic îmi zdrobea oasele. Iar când ajungeam la neputinţă, cu strigăt strigam:
“Eu nu sânt în putere să împlinesc porunca Ta… Vino Însuţi şi sălăşluieşte întru mine, şi săvârşeşte cele de Tine poruncite… Cu inima ştiu că porunca Ta este viaţă vecinică şi, vezi, sânt lipsit de această bunătate… Mântuieşte-mă precum ştii…“
Şi se întâmpla să se petreacă o minune: dintr’o dată asprul meu judecător – cuvântul lui Hristos – devenea Lumină nezidită, înţelepciune fără margini, putere pogorând de sus şi luminând. Dar aceasta ţine câtăva vreme, şi din nou mă văd departe de Dumnezeul cel iubit, şi plânge sufletul meu cu amar.
Unei adevărate vieţi duhovniceşti creştine nu-i este propriu nici agresiunea prozelitismului, nici propaganda în sensul specific al cuvântului. Adevărata viaţă creştină, prin firea ei, este una nearătată, sfioasă, ascunsă, adâncindu-se în sine. Însă această ascundere de sine înlăuntru, această căutare a cămării tainice unde să fie cu putinţă „a te ruga Tatălui întru ascuns” (Mt. 6: 6), celor mai mulţi începători ai vieţii duhovniceşti li se va manifesta, într’un fel sau altul, în afară, în tot comportamentul lor. Comportamentul, când provine dintr’o nemincinoasă evlavie, întotdeauna va avea o manifestare cuviincioasă, drept care va stârni admiraţia multora, admiraţie pe care şi-o vor exprima nevoitorului evlavios. Acesta, văzându-se lăudat pentru evlavia lui mai nainte de a fi biruit în sine patimile, va fi supus unei mari ispite şi va începe a se purta „evlavios”, de acum din slavă deşartă. Cu timpul, când harul, pentru slava sa deşartă, îl va părăsi, el va încerca să se poarte în afară în continuare ca şi cum ar fi cu adevărat evlavios, iar atunci se va ivi în el o anume viclenie duhovnicească cunoscută sub numele de făţărnicie – atât de respingătoare oamenilor prin urâciunea ei, încât pe mulţi îi îndepărtează de la credinţă.
Experienţa arată că rugăciunii adevărate i se împotriveşte întreg complexul energiilor cosmice. Trăim înconjuraţi de o lume fără rugăciune. De-abia printr’o mare străduinţă putem răzbate prin această atmosferă nevăzută, dar groasă şi împovărătoare. Ne este cu neputinţă a birui prin propriile puteri influenţa impunătoare a acestei mase lipsite de Dumnezeu şi duhovniceşte inerte. Ajutorul vine de sus, iar rugăciunea devine un act vădit mai presus de fire. Chinuitor de îngreuietoare este lupta pentru rugăciune; nu este ceva mai greu decât această lucrare; dar, de nu ne vom da bătuţi, va veni clipa când o rază a Dumnezeieştii Lumini, lin dar puternic, va străpunge întunerecul ce ne înfăşoară iar sufletul se va învăţa a trăi creştineşte.
Arhimandritul Sofronie, Taina Vietii Crestine, Editura Accent Print, Suceava, 2014